Dimensiunea sacrului

Ortho filocalia.gif (15249 bytes) Logia

Va puteti exprima opiniile cu privire la acest articol pe Dialog Evanghelic Ortodox

“Scoate-ti încăltămintele, căci pământul pe care păsesti este sfânt!”

Probabil dacă un crestin ortodox din zilele noastre ar fi spus aceste cuvinte, prietenul lui protestant ar fi obiectat: “Nu există pământ sfânt! Aceasta este o conceptie păgână, care a fost introdusă în Biserica Ortodoxă după ce biserica a fost coruptă în vremea împăratului Constantin.” Si totusi, aceste cuvinte au fost spuse nu de un ortodox din zilele noastre, nici de unul din veacurile trecute, ci de însusi Dumnezeu, atunci când i-a vorbit lui Moise în pustie.

Avem aici de-a face cu o deosebire fundamentală între credinta ortodoxă si cea protestantă. Credinta protestantă are o nuantă moral-juridică. Ea este interesată în termeni cum ar fi decizie, legământ, dedicare, credintă (acord intelectual), moralitate, evanghelizare. Ea vede lumea de acum ca o clădire în flăcări, care nu mai are valoare în sine si din care trebuie să salvăm suflete de la pierzare. Scopul bisericii este acela de a lucra la mântuirea cât mai multor oameni, de a-i ajuta să ducă o viată vrednică de numele de crestin si de a-i instrui cum să scoată si pe altii din foc.

Tot ce trece peste acest cadru definit în termeni morali-religiosi, este privit în cazul cel mai bun ca inutil si în cazul cel mai rău ca idolatrie sau păgânism. “Ce nevoie avem de…” este o întrebare pe care o auzim adesea de la prietenii nostri neoprotestanti. Ce nevoie avem de preoti? Ce nevoie avem de vesminte preotesti? Ce nevoie avem de icoane? Ce nevoie avem de tămâie? Lista poate fi continuată. Toate obiectele de cult, toate obiceiurile, sărbătorile si posturile ortodoxe sunt privite ca niste adăugiri păgâne, periculoase prin aceea că ar îndrepta privirea credinciosilor în altă parte decât spre Dumnezeu.

Materia este privită adesea de neoprotestanti în contrast cu spiritul, lumea materială în contrast cu cea spirituală. Materia ne coboară, spiritul ne înaltă. Crestinismul este în conceptia lor depăsirea oricărei ceremonii, oricărei reprezentări în materie, o reducere a religiei la continutul ei pur moral si intelectual. Dar în această “transcendere” a materiei, o transcendere periculos de apropiată de gnosticism, neoprotestantii pierd una din dimensiunile fundamentale ale credintei crestine mostenite de la apostoli: dimensiunea sacrului. Această dimensiune nu este o adăugire introdusă de mult-blamata traditie ortodoxă, ci este prezentă pe paginile Scripturii.

Termenul sacru, de origine latină, este înrudit cu acela de mistic (de origine greacă) sau cu acela de tainic. El redă o anumită conceptie, după care Dumnezeu este prezent în lumea materială si se manifestă prin ea. Întreaga Creatie este o manifestare divină, o exprimare a energiilor dumnezeiesti, o dezvăluire, o epifanie (arătare) a lui Dumnezeu. Dar această arătare se face în grade diferite si este experimentată diferit de diferiti oameni. Aceste gradatii diferite se datorează pe de o parte faptului că Dumnezeu alege să Se arate în timpul si în locul pe care El îl alege, pe de altă parte faptului că oamenii si-au pierdut capacitatea de a-L vedea pe Dumnezeu, chiar atunci si acolo unde El se manifestă. Sutasul roman a văzut această atingere a lui Dumnezeu cu lumea, atunci când privind la Hristos pe cruce a exclamat, “Cu adevărat acesta este Fiul lui Dumnezeu!” Dar privind la Acelasi Hristos, fariseii nu vedeau decât un dusman pe care credeau că au reusit să-L biruiască.

Cum Dumnezeu a creat lumea ca să o iubească si să se unească cu ea, este clar că El doreste să se manifeste în realitătile acestei lumi. În centrul creatiei, El l-a pus pe om, ca preot, ca mijlocitor între Dumnezeu si lume, si de aceea modul cel mai perfect de manifestare a lui Dumnezeu în lume este prin oameni. Omul care se sfinteste, care se îndumnezeieste, devine “transparent”, în sensul că Dumnezeu se vede clar în el. Omul păcătos este “opac” pentru că Îl ascunde, Îl acoperă sau îl “stinge” pe Dumnezeu. Cei care au atins cel mai înalt grad al acestei transparente au fost sfintii. Într-un sens foarte real, sfintii L-au manifestat pe Hristos, nu numai printr-o asemănare morală ci prin întreaga lor fiintă. Sufletul lor a fost îndumnezeit, dar si trupul lor. Cine i-a întâlnit pe sfinti L-a întâlnit pe Hristos.

Nu numai omul, ci si alte realităti ale creatiei au capacitatea de a deveni “transparente”, de a-L descoperi, arăta sau manifesta pe Dumnezeu. Evangheliile ne istorisesc cum la Botezul Domnului Iisus, s-a auzit glasul Tatălui si cum Duhul Sfânt S-a pogorât în formă de porumbel. Ne putem pune întrebarea, este oare vorba de un porumbel real, sau de o iluzie, de o fantasmă. Dar Dumnezeu, Cel care a creat păsările cerului, nu avea nevoie de o iluzie pentru a se arăta. Porumbelul pe care l-au văzut oamenii era în mod desăvârsit porumbel, dar era în acelasi timp o manifestare a Duhului Sfânt. Materia din care era făcut acel porumbel era pătrunsă de Dumnezeire. La fel era pătruns de dumnezeire norul sau stâlpul de foc care îi însotea pe israeliti în pustia Sinaiului. La fel era sfânt pământul pe care călca Moise, atunci când Dumnezeu I-a cerut să-si scoată încăltămintea.

Pătrunderea si manifestarea lui Dumnezeu în creatie s-a manifestat de nenumărate ori în istoria lui Israel si a Bisericii. Elisei a fost pătruns de Dumnezeire în asa fel încât chiar după moarte lui un om a înviat atunci când i-a atins osemintele. Templul de la Ierusalim era pătruns de slava lui Dumnezeu. Chivotul legământului purta în el puterea lui Dumnezeu. Toate acestea au fost “transparente”, ferestre deschise către Dumnezeul ascuns.

Această “năvălire” a lui Dumnezeu în lumea materială se vede mai bine în Noul Testament. Iisus Hristos este Dumnezeu deplin si om deplin, si în El se manifestă întreaga slavă si putere a Dumnezeirii. Cea care L-a născut, a născut pe Dumnezeu, si cei care L-au atins, au atins pe Dumnezeu. Dimensiunea si manifestarea fizică a realitătii Dumnezeiesti nu poate fi subapreciată. Femeia cu scurgere de sânge a fost vindecată atunci când L-a atins pe Hristos. Aceasta nu înseamnă că El nu ar fi putut-o vindeca si în alt mod, ci doar că harul necreat a lui Dumnezeu se manifestă uneori si după voia Lui prin intermediul materiei, a atingerii fizice.

Evangheliile ne povestesc cum un slăbănog a fost vindecat de Hristos la fântâna Siloamului. Acolo exista un bazin a cărui apă era uneori tulburată de un înger. Cel care intra primul în acea apă era vindecat de bolile lui. Evangheliile ne redau acest fapt ca veridic, nu ca o simplă superstitie. Hristos Însusi nu a vorbit împotriva a ceea ce se petrecea acolo. Apa putea cu adevărat să vindece, nu prin însusirile ei intrinseci, ci prin manifestarea imanentă a puterilor Dumnezeiesti.

Faptele Apostolilor ne relatează despre puterea de a vindeca pe care au primit-o Apostolii. Dar această putere s-a manifestat uneori prin intermediul unor realităti fizice. Umbra sau vesmintele lui Petru erau uneori capabilă să-I vindece pe oameni.

În euharistie Hristos a lăsat Bisericii cea mai puternică manifestare a lui Dumnezeu în materie. În toate pasajele biblice care vorbesc despre aceasta, ni se spune că pâinea si vinul SUNT trupul si sângele Mântuitorului, nu doar simple simboluri. Simbolurile sunt arbitrare si obiectele care reprezintă pot fi usor schimbate dacă se convine ca ele să reprezinte acelasi înteles. Dacă pâinea si vinul de la masa Domnului ar fi menite doar să ne aducă aminte si să simbolizeze, atunci am putea folosi alte mijloace care să împlinească acelasi scop. Am putea să vedem un film despre viata lui Iisus sau am putea citi un pasaj din Evanghelii.

În acelasi fel, botezul nu este doar o mărturie în sensul moral-juridic. Asa cum Sfânta Treime S-a manifestat la Botezul Domnului, puterea lui Dumnezeiască se manifestă în botezul fiecărui crestin. Hristos le-a poruncit Apostolilor să practice actul FIZIC al botezului, nu doar componentul lui moral. Aceasta ne spune că ceva se întâmplă atunci când cineva este botezat. În apa botezului si actul cufundării se arată prezenta si puterea transformatoare a lui Dumnezeu. Botezul este mai mult decât un act simbolic, este o epifanie, o arătare divină, chiar dacă aceasta este tainică si ascunsă ochilor nostri.

Crestinii neoprotestanti afirmă că, spre deosebire de ortodocsii care au sapte taine, ei au doar două simboluri. Există aici o deosebire în termeni si o deosebire în număr. Asa cum am arătat mai sus, protestantii văd în Cina Domnului si în Botez niste acte pur simbolice care au rolul de a aduce aminte sau de a declara. Dar ortodocsii văd în ele taine, adică manifestări tainice ale lui Dumnezeu, în care prezenta Lui este REALĂ si CONCRETĂ, chiar dacă este ascunsă. Ce se poate spune despre numărul acestor taine sau simboluri? Adevărul este că multi teologi ortodocsi văd numărul de sapte doar ca unul pedagogic, ca un mod de a preciza si a celebra unele din multele taine care ne înconjoară. De fapt, viata bisericii implică mult mai multe taine. Asa cum spovedania este o taină prin manifestarea puterii de iertare si curătire pe care Hristos o face în viata celui care se pocăieste, tot asa si faptele noastre bune, pornite din dragoste Dumnezeiască, sunt si ele manifestări tainice ale dragostei lui Dumnezeu.

La fel este liturghia o manifestare a lucrurilor divine si ceresti. Liturghia ortodoxă are ca model slujba cerească ce ne este descrisă în cartea Apocalipsei. Dar slujba din biserică nu are doar rolul de a ne aminti de cele ceresti, cu toate că ea înfăptuieste si aceasta. Ea nu are doar rolul să ne zidească sufleteste, cu toate că are acest rezultat. Ea este mai întâi de toate o PARTICIPARE la slujba cerească. În mod tainic, credinciosii se unesc cu îngerii si sfintii în cântarea de laudă si multumire adresată lui Dumnezeu. Asa cum femeia cu scurgere de sânge atingând vesmintele Domnului a atins puterea Dumnezeiască, la fel si participantii la liturghie, ascultând troparele si litaniile, uitându-se la icoane si mirosind tămâia, ating cu adevărat lucrurile ceresti. Liturghia se desfăsoară nu numai în timpul real cronologic, ci si într-o dimensiune eternă. Acesta este motivul pentru care în troparele ortodoxe, evenimentele sărbătorite au un aspect prezent, nu unul trecut. Hristos se naste, se jertfeste si învie astăzi, pentru că noi participăm în energiile si în realitatea acestor evenimente. “ASTĂZI S-a născut, Cel fără-nceput…” spune faimoasa colindă ortodoxă.

Aspectul manifestării Dumnezeirii în materie este atât de important, încât Apostolul Ioan îl accentuează într-un mod care nu poate fi trecut cu vederea. El ne vorbeste despre “ … ce am auzit, ce am văzut cu ochii nostri, ce am privit si ce am pipăit cu mâinile noastre cu privire la Cuvântul vietii”. Faptul că Dumnezeul ascuns si de necuprins este acum accesibil simturilor noastre este esential pentru Ap. Ioan. Exact acesta este motivul pentru care Biserica Ortodoxă pretuieste icoanele. Fiecare icoană este o mărturie a Întrupării. Hristos este o oglindire (icoană) a Tatălui, iar icoana din biserică este o oglindire a lui Hristos. Materia este din nou folosită ca să exprime si să manifeste Dumnezeirea. Dumnezeul Întrupat devine din nou accesibil simturilor noastre.

Cinstirea moastelor apare pentru neoprotestanti ca un act păgân, fără sens, periculos. Dar dacă un om a fost îndumnezeit, dacă a devenit o “transparentă” a lui Hristos, atunci puterea dumnezeiască s-a manifestat si în trupul lui. Asa cum osemintele lui Elisei au purtat această manifestare divină, la fel osemintele sfintilor o poartă si o manifestă. Pot oare aceste moaste să vindece pe oricine? Absolut nu! Nici osemintele lui Elisei nu au înviat, după câte stim, decât un singur om. Mai mult, din miile de oameni care se îmbulzeau în jurul lui Hristos, s-a vindecat doar o femeie sărmană. Dar manifestarea divină era prezentă, chiar dacă suveranitatea lui Dumnezeu sau necredinta oamenilor a făcut-o mai putin vizibilă.

Este posibil că uneori credinciosii exagerează rolul icoanelor sau moastelor. Nu este vorba aici de o teologie gresită, ci de o problemă de echilibru. O viată crestină care are ca singură preocupare moastele sau icoanele, este o viată dezechilibrată. Dar aceleasi exagerări se pot face si în alte directii. Dacă unii ortodocsi exagerează în atentia lor exclusivă către moaste, există neoprotestanti care exagerează într-o preocupare pentru „câstigarea de suflete” sau pentru manifestări miraculoase. Exemplele cele mai bune sunt celebrii tele-evanghelisti americani a căror lucrări s-au prăbusit în scandaluri. Problema nu a fost evanghelizarea sau minunile, ci vietile lipsite de echilibru spiritual. Într-un spirit critic, neoprotestantii resping exagerările care se fac uneori, dar împreună cu aceste exagerări resping întreaga dimensiune sacramentală a credintei.

Dimensiunea sacrului lipseste în credinta neoprotestantă. Pentru neoprotestanti universul credintei este mult mai sărac. Pentru ei nu există taine, nu există rugul aprins, nu există trupul si sângele Mântuitorului. Viziunea lor este una moralistă si rationalistă. Uneori ei simt această sărăcire a continutului credintei. Miscarea harismatică ce a apărut la începutul secolului douăzeci tocmai ca o încercare dureroasă de întoarcere către plinătatea prezentei Duhului Sfânt. Ceea ce harismaticii au încercat să introducă prin manifestări zgomotoase si spectaculoase, ortodocsii au avut din totdeauna în linistea bisericii si în manifestarea prezentei Duhului Sfânt în euharistie.

Dacă în bisericile neoprotestante descoperim acest spirit moralist si rationalist, în Ortodoxie descoperim taina. Dacă teologia protestantă este „stiintifică”, teologia ortodoxă este poetică, pentru că numai poezia încearcă să capteze infinitul adâncului de sensuri. Dacă centrul slujbei protestante este predica, pentru că ea se adresează cel mai bine mintii si emotiilor, în centrul slujbei ortodoxe se află taina, atingerea concretă si participarea la cele ceresti.