Orthofilocalia.gif (15249 bytes)Logia

 

Sebastian Moldovan

IOAN ALEXANDRU - POET AL LOGOSULUI VIETII

 

La 25 decembrie 2001, asadar în ziua Nasterii Domnului, Ioan Alexandru ar fi împlinit 60 de ani. Poate că acest prilej, ca si comemorarea săvârsirii lui din viată, ar n-ar fi trecut neobservat dacă năpraznicele ore ale lui 11 septembrie n-ar fi îngropat aproape orice altceva sub uitare mediatică (si astăzi ceea ce nu se află în paginile aurii ale mas-mediei nu mai există). Omagiat anul precedent (demn de apreciat aici debutul deslusirii teologice a operei sale prin tezele de licentă ale Deliei Delcă - Jertfă si comuniune în Logos. O viziune eclesială a existentei în opera lui Ioan Alexandru -, si Danielei Blaga – Ioan Alexandru, un poet peregrin prin Evanghelii -, absolvente ale Facultătii de Teologie Ortodoxă din Sibiu), aproape neamintit în anul ce s-a încheiat, cu exceptia aparitiei la editura Dacia a volumului de convorbiri cu E. Simăndan. Rândurile de fată nu-si propun să-l evoce iarăsi pe „diaconul limbii române”, cum l-a numit inspirat si cucernic un exeget sibian, prof. dr. Ioan Maris, cât, oarecum reparatoriu, pe diaconul dăinuirii neamului românesc. Mai precis, pe întemeietorul si primul presedinte al Miscării Salvarea Vietii-Brâncoveanu. A fost o angajare crestină si civică fată de care vocatia poetică nu a fost deloc străină, cum se va vedea; de altfel, cred că fără explicitarea acestei angajări operei sale poetice nu i se poate face o interpretare cuprinzătoare.

Nu am fost martor al evenimentelor care au dus în mai 1990 la înfiintarea miscării pro-vita bucurestene si altcineva, mai potrivit, este chemat să-i scrie istoria. Câteva relatări pe care le găsim consemnate în manifestul publicat cu aproximativ un al după aceea, intitulat „Dreptul la viată – revista Miscării Salvarea Vietii-Brâncoveanu” nu ne lămuresc îndestul  despre contributia lui Ioan Alexandru. Între 10 si 13 mai 1990, a participat, ca reprezentant al României, la Congresul Mondial pentru Salvarea Vietii de la Oslo (Norvegia), ca la întoarcere să fondeze, împreună cu Părintele Nicolae Tănase, Vasile Despa si altii, prima filială română a retelei mondiale de organizatii pro-vita. A fost ales ca patron Sf. Mucenic Constantin Brâncoveanu (la vremea aceea încă necanonizat), „cel cu 11 copii, martir si părinte al neamului, sub domnia căruia a înflorit tara de copii”, după cuvintele initiatorilor (op. cit., p. 4), iar ca sediu sacramental si liturgic a fost aleasă biserica Sf. Gheorghe Nou, din inima Bucurestilor (P-ta 1848, kilometrul 0 al tării), unde se află moastele martirului voievod. În această sfântă biserică, mărturisea P. Nicolae Tănase, au început membrii asociatiei să se roage stăruitor lui Dumnezeu să-si poată pune în aplicare programul si să le dăruiască primul copil salvat de la avort. Rugăciunea lor pentru prunci, răspândită ulterior în toată tara, poartă amprente ioan-alexandrine:

„…De ce-i atâta pustietate în România? Pentru că te-am izgonit. N-am făcut loc la căsuta noastră, la măsuta noastră, în viata noastră pruncului Hristos, Dumnezeul nostru, care odată cu venirea Lui aduce toate binecuvântările în viata noastră si îngăduie să vină si ceilalti pruncuti. / Când a dansat mai frumos Ioan Botezătorul? / Când a fost prins de bucurie cerească? În momentul când a simtit pe Hristos în pântecele Fecioarei Maria…/ Să fie lăsat pruncul, plămada aceasta sfântă să ajungă cocon pe fata pământului ca să-l cunoască pe Hristos, să devină preoti, savanti, oameni de vază apărând tronul Maicii Domnului care este Tara Românească si ea, apărând pământul acesta de toate netrebniciile.” (ibid., p. 2)

Cu acel prilej s-a alcătuit si un document programatic. Diagnoza făcută acolo tragediei familiei românesti si remediile propuse ca directii de actiune ale miscării sunt, din nefericire, de o persistentă actualitate. Nu au ajuns la publicul larg decât putine despre cum anume a slujit Ioan Alexandru acestui ambitios si necesar program. Avem mărturia unor cuvântări dramatice în Parlament, cerând clasei politice patriotism adevărat, precum si o altă mărturie, din scaunul suferintei si exilului când, nu cu multă vreme înaintea adormirii, făcea următorul apel patetic si testamentar: „Nu putem intra în anul 2000 omorând în continuare poporul român. Nu avorturile sunt solutia, ci înfierile. Dacă tu, Românie scumpă, nu poti să nu avortezi copiii, îi voi înfia eu, cât sunt de bolnav si de neputincios!” (înregistrat pe filmul „Lăsati copilasii…” al Fundatiei Master Media, 2000).

  Ceea ce se stie sau se recunoaste si mai putin, desi mărturiile stau la îndemâna oricui, este felul în care Ioan Alexandru a slujit si ca poet cauza apărării vietii pruncilor născuti si nenăscuti (cum a slujit-o în calitatea sa de pater familias răzbate dintr-o multime dintre poeme sale). Sintagma „Logos întrupat în istorie”, cheie a deslusirii duhului ce însufleteste cu deosebire Imnele sale, poate si se cuvine ea însăsi deslusită prin Rugăciunea pentru prunci:

„Trimite pruncul Tău Dumnezeule cel viu în ieslea Betleemului, în casa pâinii inimii noastre te rugăm să asculti lacrimile noastre si să te înduri să trimiti pe Hristos în viata noastră. Stim absolut sigur că dacă se naste un pruncut în casa noastră se naste Însusi Hristos, pentru că nu degeaba a lăsat cerurile cerurilor să se înomenească chip de om luând; fiecare prunc care se naste este chipul lui Hristos în casa noastră.” (ibid., subl. aut.)

Despre cum Logosul înomenit înomeneste lumea, scria poetul deja în Imnele Transilvaniei: „Copiii sînt un dar de la cuvînt./ Tot ce rodeste este curătie/ Si vulturii sînt sfinti cînd se-nmultesc,/ Si arborii-nclestati în vijelie./ …/ Cît de frumos e pelicanul sfînt/ Jertfind de dragul puilor, din sine/ Si puii cresc în cuib si se-ntăresc/ Si mîine vor fi patrii pe coline.” (Rodnicie, Imnele Transilvaniei, Ed. Cartea Românească, 1976, p. 48)

Tot ce rodeste este, asadar, pătruns de sfintenia Logosului întrupat, ale Cărui metafore, simboluri si alegorii sunt vulturul, arborele, pelicanul sau cuvîntul însusi (urmăriti paginile minunate dedicate acestor figuri poetice în Iubirea de Patrie, Ed. Dacia, Cluj-Napoca 1978).  Dacă aici pruncii apar ca daruri ale Logosului, ei sunt în altă parte, ca si în Rugăciune, icoanele însufletite ale Logosului-copil: (citat!-motivul irod?). Mai direct afirmă acest lucru, în „Lacrimile pruncilor înjunghiati”, scurt text din manifestul pomenit mai sus: „Copilul în sânul maicii sale este în starea cea mai neajutorată, dar si cea mai de glorie a chipului lui Dumnezeu în lume, când copilul nu are nici o vinovătie. … Copilul …este în starea dumnezeiască de umanitate pură, iar noi în starea cea mai pură a fiintei omenesti facem atentat împotriva lui Dumnezeu, omorându-l pe Hristos, pentru că în fiecare prunc ce se naste îl vedem pe Hristos.” (Dreptul la viată, p. 9)

Asa cum Hristos-Domnul, Noul Adam, este primul născut între multi frati (Rm. 8,29), primul născut din toată făptura (Col. 1,15), primul născut din morti (Col. 1,18), tot astfel Betleemul biblic, casa Pâinii Vietii (ebr. beit lehem, casa pâinii), nu este decât primul ipostas al Patriei celei adevărate, toposul (tinutul) vietii transfigurate de Jertfă si Înviere, plin de toată roada cea necesară traiului de aici si euharistiei de veci: „Si holda îngropată sub pământ/ De unde-atîta milă si putere/ Că iată tara-i înecată-n grîu/ Si pruncii mîncă pîine de-nviere/…/ Cine de unde si-ncotro se duc/ Nu întreba acum pe înserate/ Luceafărul de ziuă fiul meu/ Sîngele lui cunoaste-le pe toate.” (Fiul meu, ibid., p. 280-281) Răzbate aici mărturisirea colindelor străvechi că tot binele si toată darea vietii noastre, cuprinse sub chipul pâinii, vinului si untdelemnului, îsi au obârsia si totodată apoteoza în carnea, sângele si sudoarea Mântuitorului jertfit. Pentru înaintasii nostri, grâul poartă în bobul său chipul Domnului, iar Ioan Alexandru tinea să ne reamintească identitatea metabolică pe care vechea civilizatie crestină o stabilea între tot omul si pâine: „În iconografiile vechi pruncul nou născut avea înfătisarea unei pîini ovale, a bobului de grâu de culoarea arămiu-cenusie-aurie, culoarea fetei omului./ Omul este astfel fructul pîinii, este întruparea grîului (…), este această pîine atinsă de vînturi ceresti si-n puterea spiritului, fiinta hrănită cu pîine se numeste om.” (Iubirea de Patrie, p. 340)

În rânduiala spiritului, adică a existentei de sus, rostul pâinii este să se prefacă în om, iar rostul omului este să se prefacă prin jertfă si înviere, trup si suflet, în duh. Există un prototip al acestei prefaceri, un prototip ale acestei umanităti ce se transfigurează: mama, a cărei esentă christică Ioan Alexandru o discerne în testamentul lui Neagoe Basarab către mama sa Neaga (cf. eseul cu acest titlul din Iubirea de Patrie) si în spiritualitatea plasticizată a sfintelor ctitorii domnesti din Tara Românească (Călător prin Tara Românească, ibid.). „Prin nasterea de prunci, femeia devine ctitor sfînt, simbol, iese din rîndul naturii si intră în rînduiala spiritului. (…) Prin nastere de prunci femeia moare, trece prin spaima si durerea mortii, are o experientă covîrsitoare în plus din care iesind, ea înviază si pruncul se naste … (…) Această iubire jertfitoare a mamei, întocmai înteleasă de fiul ei, este adevăratul ctitor al celei mai frumoase ctitorii a lui Neagoe, Mănăstirea Curtea de Arges.” (ibid., p. 338-9) Si: „Acest ceas al jertfei, acest ceas al nasterii în sudori, bucuria nasterii, putinta jertfei pentru celălalt, o sărbătoresc ctitoriile toate din Tara Românească.” (ibid., p. 110) Asa cum o vede Poetul, arhitectura lăcasurilor este izomorfă cu trupul celei ce naste („Bucură-te, catedrală, că în pântecele tău Hristos se hirotoneste preot!” îi striga episcopul Proclu al Constantinopolului Preacuratei Fecioare), întelegând astfel cum se îmbisericeste lumea prin jertfa femeii. „Acolo unde femeia naste locul se sfinteste, într-un fel, tinutul este desălbăticit.” (ibid., p. 115) Lumea se civilizează prin mamă, devine patrie, iar patria devine biserică, căci în sânul ei se deprinde, prin rugăciune si lucrare, putinta comuniunii si jertfei pentru ceilalti.

Pentru un intelectualism mostenitor al gnozelor maniheiste, nasterea e o lucrare a speciei, o servitute înjositoare, iar eliberarea de ea este sinonimă cu biruinta creatiei spirituale împotriva procreatiei (gnosticism ce străbate cultura europeană până la noi prin bogomili, catari, mistici renani, alchimisti, romantici, slavofili - prin acestia din urmă intrând si în operele unor gânditori răsăriteni -, teosofi, nihilisti s.a.). În schimb, Sfânta noastră Traditie cunoaste o primă si întemeietoare unire cu Dumnezeu tocmai prin darul creatiei, si materiale si spirituale. Nu existăm în virtutea unui hazard biochimic, ci în virtutea iubirii Ziditorului. De aceea, bunăoară, toate rugăciunile noastre de pocăintă fac apel stăruitor la Dumnezeu tocmai ca Ziditor al nostru, nu doar al proto-părintilor ci si al fiecăruia dintre noi în parte („toti, lucrul mâinilor Tale”). Ceea ce apreciază în vocatia maternă Ioan Alexandru, mostenitor al Traditiei exprimate de cultura crestinismului popular si a Sfintilor Părinti, nu este simplu fapt biologic al nasterii unei oarece făpturi, ci jertfa de a purta în pântece, a naste, creste, ocroti si educa om, făptură-chip al lui Dumnezeu. Omul e născut de om, spuneau si anticii; dar acest om născut si ocrotit oferă la rându-i celei (celui, celor) ce se jertfesc pentru el, deci în ordinea libertătii, calitatea de imitatori ai lui Dumnezeu. Să-l cităm pe Sf. Chiril al Alexandriei: „Si precum Dumnezeu e începutul si obârsia tuturor, ca Făcător si Creator, asa si fiecare dintre cei ridicati la stiinta de născători este ca o rădăcina a nasterii copilului ca născut din sine si ca un izvor al trecerii lui în existenta. Asadar, slujba tatălui si a mamei spre aducerea la existentă a tuturor celor de pe pământ este un chip al Creatorului tuturor.” (Închinarea si slujirea în duh si adevăr, în Scrieri. Partea întâia, PSB 38, p. 237) Nu acest adevăr îl neagă cu încrâncenare pro-avortionismul?

O mamă, ardeleancă, văduvă de război, este înfătisată ca si capăt al unui neam, rămăsita ei fără de care civilizatia, obiceiurile, credinta si omenia însăsi nu pot defel dăinui (Scrisoare de la Mama, ibid.) Conceptii tribale, protocroniste, nationalist-sovine, ce trebuie demascate si înfierate în numele spiritualitătii democratice si progresiste, a liberalitătii fără frontiere pentru care combat atâti ilustrii confrati cărturari? Să-i dăm cuvântul, atunci, unuia dintre cei mai mari filosofi politici ai vremii noastre, evreica Hannah Arendt: „Miracolul care salvează lumea, domeniul lucrurilor omenesti, de la ruina ei normală, „naturală”, este în cele din urmă faptul natalitătii, în care se înrădăcinează ontologic facultatea de a actiona. Cu alte cuvinte, e vorba de nasterea unor noi oameni, de faptul că o iau de la început, de actiunea de care sunt capabili prin dreptul de a se naste. Numai experierea totală a acestei capacităti poate oferi lucrurilor omenesti credinta si speranta (…). Tocmai această sperantă si această credintă în lume si-au găsit fără îndoială expresia cea mai succintă, cea mai măreată în mica frază a Evangheliilor care îsi anuntă ‚vestea cea bună’: ‚Un prunc s-a născut nouă’.” (Condition de l’homme moderne, Paris, Ed. Calmann-Levy, 1988, p. 43; pentru spirite mai sceptice fată de virtutile evidentei, recomandăm capitolul „Ordinea extinsă si cresterea demografică” din lucrarea altui monstru sacru, F. A. Hayek, Infatuarea fatală. Erorile socialismului, Ed. Antet, f.a.)

Ioan Alexandru era constient că realitătile tării se depărtează aproape inexorabil de spiritualitatea obârsiilor într-o prefacere împotriva legământului dumnezeiesc al vietii si transfigurării ei în duh. În locul toposului jertfei si învierii, tinutul neamului ajunge necropolă si crematoriu, loc de holocaust neizbăvitor. Numai lamantatiile Ieremiei mai agrăiau, în clipe de urgie, asemenea fărădelegi: „Multe-s si durerile noastre ascunse/ Ce nu se lasă nici de plâns pătrunse/ Ne dor rănile tării nevindecate/ Ne dor caii omorâti pe sate/ Satele ne dor/ Turlele fără de clopote/ Pruncii azvârliti la gârlă din pântece/ Mai multi ca stelele de vară/ Ucisi de dogmele fără de tară/…/ Apoi sufletele duse fără lumânare/ Fără mărturisire/ Strămutate-n loc de-ncineratii/ Nevindecate-n alte generatii/ Boala sufletului nu se duce/ Fără jertfa Mielului pe cruce/ Leacul de foc lumină din lumină/ Maranatha ce-a venit să vină.” (Tinut, Imnele Putnei, Ed. Cartea Românească, 1985, p. 316) Acestea se scriau la mijlocul anilor ’80. Ce oribilă buclă a istoriei, revenită din pricina ignorării învătămintelor ei, este incriminată prin imaginea cailor omorâti! În anii ’50 regimul a întreprins o barbară ucidere în masă a cailor sătenilor în încercarea de a-i sărăci, de a-i colectiviza si de a-i proletariza prin santiere si orase (cititi evocarea tulburătoare a acelui sfârsit de tară si copilărie din fascinantul volum de amintiri Bat clopotele în Ardeal, Ed. Făt Frumos, Bucuresti 1991). Si tot atunci si pentru aceeasi cauză a dezrădăcinării din vatră, patrie si Biserică, regimul a liberalizat pentru prima dată, după model sovietic, avortul la cerere (Decretul nr. 436/1957). Acum, în deceniul al nouălea, regimul mai încerca o dată, după încercarea din 1966, să pună stavilă hemoragiei letale incontrolabile declansate atunci si mai căuta să aducă în alimentare pustii hrana cea de toate zilele prin contracte obligatorii pe animale si produsele agricole. Cu ce rezultat? Bărbatii omorau viteii si mânjii de îndată ce se năsteau, asfixiindu-i în saci de plastic, iar femeile chiuretau clandestin si sinucigas. Populatia denunta, pe soptite sau prin porta-voci din exil, sărăcia lucie si politica demografică, dar refuza să vadă cauzele situatiei. Era misiunea poetului să strige adevărul în gura mare, ca altădată cetele de feciori în ajunuri de praznic sau profetii de odinioară: „Nu sărăcia păcatul/ Întunecă mintile si pustieste satul/ El aprinde dezmătul în cântece/ El omoară pruncii-n pântece/ Mucegăind necolindate ferestile/ Săvârsit păcatul/ Nemărturisirea lui omoară satul/ Nerecunoasterea alunecării/ Înnăduse lumina lumânării/ Justificarea răului ucide/ Fluturii omizi mormintele hrisalide/ Spânzură a sarpe fiecare bâtă/ Până păcatu-n cruce se strămută”. (Strigătură, Imnele Maramuresului, Ed. Cartea Românească, 1988, p. 194)

Rău mai mare decât răul: justificarea si nemărturisirea, îndrăgirea păcatului si refuzul căintei. Poetul chema la lepădarea de lepădare, prin Jertfa Mielului si metanoia, singurele care pot extrage din veninul sarpelui leacul nestricăciunii si nemuririi. N-a fost asa. Glasul său si al unor preoti striga în pustie, iar pustia aceasta nu era ascunsă după Cortina de Fier. El era constient si de dimensiunea planetară a răului; nu a fost un anti-occidentalist (ca dovadă angajamentul crestin-democrat si simpatiile pro-americane si neo-protestante), însă a avut ochi să vadă metastaza materialismului ateist si hedonist: „Din Japonia pînă în America latină, din Oslo la Bucuresti, peste toată fata pămîntului se junghie zilnic ceea ce are planeta asta mai sfînt si stăm cu mîinile încrucisate.” (Dreptul la viată, p. 3) Cu decenii înaintea sa, un alt tăran crestin ce-si împlinea chemarea sacerdotală si profetică prin sudorile artei, Constantin Brâncusi, remarca: „Malthusianismul se aplică prin avorturi si unelte anticonceptionale ieftine. Este cancerul Occidentului.” (după Calinc Argatu, „Pace si bucurie” cu Brâncusi, Ed. Dacia, Cluj-Napoca 2001, p. 19) Când a vrut să pună degetul în carnea vie a rănii si să formuleze miza tragediei, Ioan Alexandru s-a referit tocmai la ateism, la o „lucrare tenace antihristică si diabolică de educatie păgînească”, de succes de vreme ce a reusit „să ne îmbolnăvească mai pe toti de această boală sinistră, de nedumnezeire, pentru că avem sentimentul că sîntem niste animale livrate mortii si odată cu moartea s-a terminat totul.” (Dreptul la viată, p. 9, subl. aut. Aprecieri similare în Dialoguri cu Ioan Alexandru, Ed. Dacia, 2001) Această păgânizare continuă si astăzi, desi în învătământul nostru se predă de un timp religia. Dar ce poate face o oră pe săptămână în fata tuturor celorlalte discipline, cu biologia în frunte, care îi conving pe elevi despre existenta unui univers care n-are nevoie de Dumnezeu pentru a fi explicat si valorificat. Dacă mai adăugăm si programele de educatie sexuală si mai fără Dumnezeu ce năpădesc discret dar sigur curricula scolară, ne putem da seama de măsura în care un neam întreg îsi livrează mortii propriul destin!

Dacă izbăvirea nu ne poate veni decât de la Mântuitorul Hristos, lucrarea eficientă a ei presupune o altă educatie, cu adevărat crestină. Omul este ceea ce este învătând, îl cita Ioan Alexandu pe Pindar, marele poet al patriei antice. Educatia presupune însă educatori, exemple vii de virtute, si nu există educatori mai apti pentru misiunea lor decât părintii, trupesti si duhovnicesti, dacă ei îsi iau misiunea în serios. Războiul nevăzut începe întotdeauna în interior, iar în cazul mamei acesta coincide chiar cu sânul ei; până la această întâie vatră a vietii trebuie să pătrundă educatia, ceea ce însăsi natura venirii pe lume a omului ne sugerează, căci „pruncul stă în pîntecele maicii sale exact în formă de rugăciune”, asa cum observa ochiul străvăzător de esente al poetului. (ibid.)

În acelasi timp, poetul angajat, prin Revolutie, ca om politic stia că educatia presupune si spirit si pâine, si maică si vatră, că e nevoie de reformă economică, socială, politică, de integrare internatională, adică de o altă organizare a vietii, în toate dimensiunile ei. Dar ceea ce face ca toate acestea să-si afle consistenta, coerenta si finalitatea este solidaritatea frătească întru credintă si neam: „Suntem o semintie care nu se poate mântui în risipire. Suntem chemati să-i strângem pe toti românii în jurul Altarului lui Isus Hristos, în jurul Evangheliei lui Isus Hristos care este si Dumnezeul poporului român!” (Dialoguri…, p. 48-49) Fără ea, nu putem petrece cum se cuvine vremurile-vămi ce ni s-au dat pentru judecarea răului strâns de generatii, pentru curătirea necesară unui nou început al neamului. Trecând prin marea risipire în căutarea avutului si bunăstării, nu avem voie să uităm de readunarea interioară si înspre vatra părintească, a neamului si a Bisericii. În ultimul volum original de versuri, într-una din acele incantatii cu nimic deosebite peste ani de nenumărate altele, decât prin însăsi căldura - mereu proaspătă, mereu alta - a inimii care celebrează taina Logosului, Ioan Alexandru rostea succint ectenia dăinuirii:

„Multul omului nu-i în afară/ Cerul lăuntric să-l dobândim ca tară/ Cât un potir bisericuta strâmtă/ Cu cerurile turlele cuvântă/ Mânuta pruncului si a muierii/ Se-ngână-n a Ta cu-a-nvierii/ Unul cu altul stingere de sine/ Până să trecem vămile cu bine” (Familie, Imnele Maramuresului, p. 308).