Va puteti exprima opiniile cu privire la acest articol pe Dialog Evanghelic Ortodox

Marile denominatii crestine de astazi se deosebesc nu numai prin doctrinele lor privitoare la om, mântuire sau biserica, prin practicile si metodele lor, ci si prin raspunsul pe care îl dau la o întrebare fundamentala: care este sursa autoritativa de cunoastere pentru Biserica si pentru credincios?

Surse si metode de cunoastere

Toti crestinii accepta faptul ca avem multe surse de cunoastere si calauzire în viata crestina. Scriptura, sfatul unui prieten, un vis sau o impresie subiectiva, toate sunt mijloace prin care mi se poate revela voia Lui, dar nu toate se bucura de acelasi statut de autoritate. Biblia este investita cu o autoritate universal acceptata de crestini, poate cu exceptia teologilor liberali, care o pun la îndoiala. Pe de alta parte, un vis sau o impresie subiectiva nu pot fi folosite ca baza a unor doctrine în biserica. Numai în unele biserici harismatice viziunea sau profetia unui conducator devine învatatura propovaduita de la amvon.

Întrebarea nu este atât care sunt metodele de calauzire (obiective sau subiective), ci care sunt sursele de cunoastere teologica si practica crestina înzestrate cu autoritate. Cele trei ramuri istorice ale crestinismului dau raspunsuri diferite la aceasta întrebare. Aceste raspunsuri pot fi rezumate astfel:

Biserica Ortodoxa: Traditia Bisericii (care include Biblia)

Biserica Catolica: Traditia Bisericii (care include Biblia) + Papa

Protestantismul: Numai Biblia (Sola Scriptura)

Cum a aparut principiul Sola Scriptura

Doctrina Sola Scriptura a aparut ca o reactie la exagerarile Catolicismului. Biserica Catolica din vremea lui Luther introdusese practici care erau straine de învataturile Scripturii. Vânzarea indulgentelor a fost unul din marile scandaluri ale crestinismului. Unul din trimisii Papei declara ca în momentul în care moneda daruita de credincios a cazut în punga bisericii, sufletul raposatului a si tâsnit din Purgatoriu catre Paradis. Starea vesnica a sufletelor devenea astfel dependenta aproape exclusiv de starea materiala a rudelor sau prietenilor. Aceasta practica nu era nici biblica, nici sanctionata de traditia Bisericii, dar avea avantajul ca umplea visteria Papei si înlesnea marile proiecte de constructii din Roma.

Ridicându-se împotriva acestor practici, Luther a trebuit sa gaseasca o autoritate prin care sa le combata. Astfel, el a enuntat acest principiu, Sola Scriptura, care declara ca toate doctrinele si practicile crestine trebuiau bazate NUMAI pe Scriptura. Intentia buna a lui Luther avea sa se dovedeasca o greseala, un pericol si o capcana în secolele care au urmat.

La numai 80 de ani dupa Luther, existau deja aproape vreo 300 de denominatii protestante separate. De ce asa de multe? Pentru ca de acum orice crestin era liber sa gaseasca propria lui interpretare a Scripturii. Conform principiului Sola Scriptura, crestinii nu erau doar liberi, ci chiar datori sa caute doar în Scriptura învataturile si practicile crestine. S-au format zeci si sute de curente. Fiecare curent a dat nastere la un contra-curent. Exista harismatici si anti-harismatici, calvinisti si arminieni, premilenialisti si postmilenialisti. Fiecare dintre aceste curente au dat nastere la noi denominatii, într-o continua farâmitare a Protestantismului. Problema nu este doar multitudinea opiniilor, ci si multitudinea denominatiilor. Spectacolul acestei farâmitari este foarte trist si este unul dintre cauzele majore ale slabirii marturiei crestine în lumea Occidentala. Un observator din afara se poate pe buna dreptate întreba de ce exista denominatii cu învataturi atât de diferite, din moment ce atât sursa cunoasterii cât si metoda cunoasterii (Sola Scriptura) este aceeasi.

Sunt protestantii credinciosi principiului Sola Scriptura?

Adevarul este ca toate aceste denominatii nu practica o forma pura de Sola Scriptura. O ducere la ultimele consecinte a acestui principiu ar avea ca urmare o farâmitare completa a bisericilor protestante sau neoprotestante, pâna acolo încât nici o biserica nu ar mai putea exista ca o comunitate stabila de credinciosi. O Sola Scriptura pura ar însemna ca noului venit în biserica sa i se puna o Biblie în mâna si sa i se spuna: "Citeste si gaseste-ti propriile concluzii. Nu te lua dupa ce vezi aici, ca nu cumva sa fi abatut de la Scriptura de vreo traditie omeneasca." Dar nici o biserica nu sfatuieste asa pe noul venit.

Când la vârsta de douazeci de ani am devenit baptist, am trecut printr-un solid curs de catiheza. În acest curs mi s-a explicat nu numai ce spune Biblia, ci si care este învatatura distincta baptista. Uneori între cele doua exista o tensiune, sau cel putin legatura nu era chiar imediata. De pilda, ca unul neinstruit si neconditionat înca de zeci sau sute de predici auzite în biserici baptiste, as fi putut foarte usor sa citesc pretutindeni în Scriptura ca pâinea si vinul Împartasirii sunt într-adevar trupul si sângele Domnului Iisus. Mi s-a explicat cu multa grija ca "noi credem ca ele sunt doar simboluri". De asemenea, ni s-a spus ca, în timp ce ortodocsii au sapte taine, noi avem doar doua simboluri. Termeni ca "taine" sau "simboluri" erau noi si ciudate pentru mine, dar am hotarât în sinea mea sa cred si sa accept ceea ce eram învatat, bazat pe respectul pe care îl aveam fata de crestinii baptisti mai vechi si fata de toti înaintasii lor. În bisericile baptiste existau deci traditii, care însa nu erau recunoscute ca atare. Astazi nu mai sunt de acord cu unele, dar pe multe dintre aceste traditii baptiste continui sa le apreciez. De exemplu, o practica baptista foarte pozitiva este accentul pus pe cunoasterea Scripturii. Copiii sunt învatati de mici sa citeasca Biblia si sa o memoreze.

Vrând-nevrând, constient sau inconstient, orice biserica crestina urmeaza o anumita traditie. Predicatorul, învatatorul sau preotul nu ne explica doar Biblia, ci Biblia asa cum este ea înteleasa si interpretata în traditia acelei biserici. Exista suficiente ambiguitati în Scriptura care sa necesite o cunoastere si o metoda extra-scripurala pentru stabilirea adevarului. Va rog sa observati ca nu am spus "greseli", ci "ambiguitati". Noi credem ca Scriptura este insuflata de Dumnezeu si fara greseli. Ambiguitatile nu sunt un defect al Scripturii, ci apar din propriile noastre limitari. Personal cred ca unele au fost lasate intentionat de Dumnezeu ca sa ne faca sa alergam nu numai la cuvântul scris ci si la Cuvântul viu al lui Dumnezeu si la viata Lui manifestata în trupul Lui, Biserica.

Metode extra-biblice dar nu anti-biblice

În acest sens am putea crea o paralela între Biblie si constiinta. Constiinta ne-a fost data ca un organ prin care sa cunoastem binele si raul. Acest organ a fost creat perfect si functional de Dumnezeu, dar astazi nu ne mai putem bizui NUMAI pe el, din cauza starii noastre de pacat si a ambiguitatii situatiilor vietii. Adam, primul om, s-ar fi putut folosi mai mult pe constiinta lui, dar pentru noi exista situatii în care ea nu mai este suficienta pentru a face o alegere, de aceea trebuie sa alergam si la alte surse.

Chiar si teologii protestanti folosesc metode extra-scripturale pentru a întelege mai bine Scriptura. Una din metodele ermeneutice folosite pentru întelegerea textului Scripturii este întrebarea "Cum ar fi înteles evreii acelui timp acest text?" Raspunsul la o astfel de întrebare presupune ample cunostinte istorice cu privire la locurile si vremurile Vechiului si Noului Testament. Aceste cunostinte pot depasi cadrul Bibliei, facând de fapt apel la alte surse istorice pentru a o putea întelege.

Sola Scriptura este deci un principiu seducator prin simplitatea lui si aparenta reverenta fata de Scriptura, dar insuficient pentru formularea doctrinelor si practicilor crestine. Spunând acesta, nu vreau sa stirbesc de loc importanta Scripturii. Biblia ramâne cuvântul lui Dumnezeu, în întregime inspirat si fara greseala în felul în care a fost original dat oamenilor. Dar, orice interpretare a ei adauga ceva din propriile noastre traditii. Întrebarea este nu daca am încalcat Sola Scriptura prin folosirea unei traditii (suntem siliti sa o facem), ci care este traditia pe care o folosim. Vom accepta traditia introdusa acum treizeci de ani de un predicator popular, sau traditia Parintilor Bisericii, traditie care a rezistat la 1800 sau 1500 de ani de istorie?

Interpretarea Scripturii este o activitate pe care trebuie sa o facem cu grija si mai ales cu umilinta. Apostolul Petru ne avertizeaza cu privire la interpretarile usuratice ale Scripturii:

.. cum v-a scris si prea iubitul nostru frate Pavel, dupa întelepciunea data lui,  ca si în toate epistolele lui, când vorbeste despre lucrurile acestea. În ele Sunt unele lucruri grele de înteles pe care cei nestiutori si nestatornici le rastalmacesc ca si pe celelalte Scripturi, spre pierzarea lor. (2 Petru 3:15, 16)

Traditia explica Biblia

Înseamna aceasta ca nu mai sunt liber sa citesc singur Biblia si sa aflu din ea învatatura si sfaturi pentru viata mea crestina? Nicidecum! Ceea ce trebuie sa evit este interpretarea Scripturii în afara cadrului traditional al Bisericii. Daca vreun om pretinde ca are o noua întelegere a Scripturii, o întelegere care contrazice sute sau mii de ani de traditie crestina, este foarte probabil ca noua întelegere nu este de la Duhul Sfânt ci provine din propria lui mândrie si aroganta.

Când un ortodox interpreteaza Biblia prin prisma Traditiei, el recunoaste cu umilinta ca nu este propriul lui Papa investit cu aura infailibilitatii. Aceasta umilinta, aceasta deschidere de a fi învatati de altii este în contradictie cu spiritul modern al lumii. Cultura moderna, mai ales cea occidentala, accentueaza individualismul. Eroul ei este cel care s-a ridicat prin propriile puteri si care învinge neajutat de nimeni. Pentru omul modern este greu sa-si recunoasca limitele, cautând ajutor de la Biserica si de la Sfintii Parinti.

Prin Traditie, ortodocsii nu înteleg doar niste obiceiuri arbitrare ramase întâmplator printre noi. Traditia este de fapt întreaga comoara de învataturi si practici crestine, acumulate de la Apostoli pâna în zilele noastre. Traditia este viata Duhului Sfânt, exprimata în istoria Bisericii. Nu toate aspectele Traditiei au aceeasi autoritate. Pe de o parte, Biblia are o autoritate absoluta. Sfintii parinti din primele veacuri au si ei autoritate, dar unii dintre ei, sau anumite scrieri ale lor au fost repudiate de Biserica. Este aceasta surprinzator? Nicidecum. Sa nu uitam ca, de exemplu, Apostolul Pavel a trebuit sa-l critice pe Apostolul Petru. Aceasta nu descalifica însa toate scrierile Apostolului Petru. Alti Sfinti sau Teologi ai Bisericii au adaugat la întelegerea Scripturii si la desavârsirea practicilor crestine.

Biblia este parte a Traditiei

În Biserica Ortodoxa, Scriptura este o parte a Traditiei, partea ei investita cu cea mai mare autoritate. Multi protestanti sau neoprotestanti cred în mod gresit într-o falsa alegere între Biblie si Traditie si li se pare ca între cele doua ei aleg Biblia, în timp ce ortodocsii aleg Traditia. Dar pentru un ortodox aceasta dilema nu exista. Biblia este parte a Traditiei. Nu numai atât, dar toate învataturile si practicile Bisericii dupa Apostoli sunt judecate în functie de Scriptura. Într-adevar, un teolog ortodox contemporan, Thomas Hopko, scrie:

"Totul în Biserica Ortodoxa este judecat dupa Biblie. Nimic din Biserica nu trebuie sa o contrazica. Toate aspectele Bisericii trebuie sa fie biblice; pentru ca Biserica sa fie Biserica, ea trebuie sa fie credincioasa Bibliei si sa exprime realitatile la care Biblia este martora." ("Biblia în Biserica Ortodoxa", Plinatatea lui Dumnezeu, pg. 50-51)

Adauga Traditia la Biblie?

O alta acuzatie, în aceasta falsa opozitie între Biblie si Traditie este ca Biserica Ortodoxa, prin Traditie, a adaugat la Biblie. Dar ce înseamna de fapt a adauga la Biblie? O astfel de acuzatie ar avea sens daca Biserica Ortodoxa ar fi adaugat ceva la textul Bibliei si ar fi pretins ca este parte din Biblie. Evident, asa ceva nu s-a întâmplat. Pe de alta parte, Traditia contine învataturi si practici care completeaza si explica Scriptura. Argumentul ca aceste învataturi sau practici sunt fundamentate în 1500 de ani de istorie este foarte puternic si valabil. De ce anumite traditii protestante sau neoprotestante, inventate cu nu mai mult decât 100, 200 sau 400 de ani în urma ar fi mai valabile decât cele care au existat în biserica de 1700 de ani?

Sa luam un exemplu. Biserica primelor veacuri a folosit icoanele ca mijloc de aducere aminte si de concentrare a atentiei credinciosilor la Prototipul nostru divin, Iisus Hristos. Biserica ortodoxa recunoaste aceasta practica si o continua. Practica folosirii icoanelor nu este explicit descrisa în Biblie, dar este parte integranta a Traditiei Bisericii. La fel este Crezul, la fel tinerea Duminicii ca zi de sarbatoare pentru crestini. (Într-adevar, Noul Testament mentioneaza ca unele grupuri de crestini se întâlneau în prima zi a saptamânii, dar nu dezvolta aceasta practica pâna la a o face o porunca sau o doctrina. De aceea unele grupuri – cum ar fi adventistii - resping tinerea zilei de Duminica drept o zi de odihna sau sarbatoare.)

Baptistii au introdus si ei traditii extra-biblice. În apararea lor, as dori sa observ ca într-un sens strict, nici acestea nu sunt anti-biblice. De exemplu:

• Amvonul.
• Organizarea în comunitati de biserici, conduse de un presedinte de comunitate
• Folosirea instrumentelor de percutie care sa acompanieze muzica din biserica

Oare orice practica care nu este descrisa în Biblie este în mod necesar rea? Daca raspunsul este nu, atunci traditiile ortodoxe nu pot fi criticate ca extra-biblice. Daca raspunsul este da, atunci neoprotestantii se fac si ei vinovati de aceleasi pacate.

Ce zice Biblia despre Traditie

Ca dovada ca nu exista o contradictie între Biblie si Traditie este faptul ca Biblia însasi confirma si întareste rolul Traditiei.

Când este vorba de Traditie si Biblie, cei mai multi protestanti sau neoprotestanti îsi amintesc textul din Matei 15:2, 3:

"Pentru ce claca ucenicii Tai datina batrânilor? Caci nu-si spala mâinile când manânca?" Drept raspuns, El le-a zis, "Dar voi, de ce calcati porunca lui Dumnezeu în folosul datinei voastre?"

O interpretare superficiala a acestui pasaj ar duce la concluzia ca orice traditie sau datina are un caracter negativ, fiind o adaugire omeneasca la cuvântul lui Dumnezeu. Dar Domnul Iisus a afirmat nu ca problema ar fi fost datina în sine, ci faptul ca o anumita datina calca porunca lui Dumnezeu. În general, datina sau traditia nu este nici buna nici rea. Continutul ei si raportarea ei la cuvântul si la poruncile lui Dumnezeu este ceea ce-i determina caracterul.

Surprinzator pentru cei care au cunoscut textul Bibliei doar în versiunea lui Cornilescu este faptul ca Biblia însasi întareste rolul si importanta traditiei. În 2 Tesaloniceni 2: 15, citim, în traducerea lui Cornilescu,

Asa dar, fratilor, ramâneti tari si tineti învataturile pe care le-ati primit fie prin viu grai, fie prin epistola noastra.

Cuvântul tradus aici "învataturile" este cuvântul grecesc paradosis, exact acelasi cuvânt care apare si în textul din Matei, citat mai sus. Probabil Cornilescu, având anumite prejudecati împotriva traditiei ortodoxe, a preferat sa foloseasca un alt cuvânt. Ce spune de fapt textul din Tesaloniceni? Apostolul Pavel îi îndeamna pe credinciosi sa tina traditia pe care au preluat-o de la el. Aceasta traditie era atât scrisa, cât si orala.

Biblia a fost validata de traditia Bisericii

În primele secole crestine circulau diferite scrieri atribuite Apostolilor sau altor autori. Unele dintre acele scrieri nu au fost acceptate de Biserica. Pe de alta parte, multe din cartile actuale ale Noului Testament erau puse la îndoiala. La început, canonul Noului Testament nu constituia o problema serioasa. A înfiinta o noua biserica, în afara partasiei cu alte biserici era considerat un pacat cu mult mai grav decât a afirma ca o epistola a lui Clement este are aceeasi autoritate cu epistola lui Iacov. Biserica vie a lui Hristos era considerata o realitate mai importanta decât canonul Noului Testament. În zilele noastre perspectiva protestanta este cu totul diferita de cea a bisericii de la început.

Învataturile Bisericii se transmiteau la început prin traditia orala primita de la Apostoli. Papias, care a trait între anii 70 si 155 dupa Hristos, a scris,

Daca ma întâlnesc cu cineva care i-a urmat pe Apostoli, am grija sa-I întreb ce învataturi dadeau ei. Ce spunea Andrei, Petru sau Filip? Ce spuneau Toma, Iacov, Ioan, Matei, sau alti ucenici ai Domnului? Ce spunea Aristion sau presbiterul Ioan, ucenici ai lui Hristos? Nu cred ca am câstigat atât de mult din carti, cât din marturisirile vii ale celor care înca traiesc. (Eusebiu, Istoria bisericii).

Aceste marturii ale ucenicilor lui Iisus, ale urmasilor lor si ale urmasilor urmasilor lor au devenit Traditia vie a Bisericii. Canonul Noului Testament nu a fost stabilit decât mai târziu.

Un fragment din secolul al doilea face o enumerare a scrierilor care circulau în biserica, si enumara evangheliile lui Marcu, Luca si Matei. Alte carti sunt de asemenea mentionate, dar Evrei, Iacov, 1 si 2 Petru sunt omise. Sunt enumerate carti care nu au fost pastrate în canon, cum ar fi de exemplu Apocalipsa lui Petru. Marele istoric crestin Eusebiu dedica un spatiu amplu dezbaterii cu privire la valoarea si autoritatea diferitelor carti. El afirma ca Iacov, Iuda, 2 si 3 Ioan si Apocalipsa sunt carti disputate. Sinodul din Laodicea, de la mijlocul secolului al patrulea, enumera toate cartile Vechiului si Noului Testament, cu exceptia Apocalipsei. Atanasius face la anul 267 o lista a tuturor cartilor existente astazi în canon, lista confirmata ulterior si de Augustin (354 - 430) si de Episcopul Inocent (Episcop între 401 si 413). În secolul al cincilea, canonul devine complet stabil.

Întrebarea este, cum a fost stabilit canonul? Daca, asa cum afirma multi istorici protestanti sau neoprotestanti, Biserica secolului al patrulea era deja "corupta", ce încredere mai putem avea în canonul Noului Testament? Adevarul este ca aceeasi Biserica care ne-a lasat canonul Noului Testament, aceeasi Biserica care ne-a lasat Crezul si învatatura clara despre Sfânta Treime si natura lui Hristos, este Biserica care folosea icoane, care avea episcopi si patriarhi, si care cinstea pe Fecioara Maria. Cum poate un neoprotestant accepta autoritatea Noului Testament daca respinge Traditia Bisericii care ne-a dat canonul Noului Testament? Daca acei episcopi din secolul patru erau "idolatrii" pentru ca acceptau icoanele, de ce sa acceptam canonul Noului Testament pe care ei l-au stabilit?

Adevarul este ca Biserica a stabilit canonul Noului Testament în functie si în conformitate cu Traditia ei. Analizând veridicitatea unei carti, pentru a stabili daca poate face parte din canon, episcopii s-au întrebat, "Corespunde aceasta carte învataturilor pe care Biserica le-a tinut si transmis de-a lungul anilor?" Au fost carti care erau înbibate de gnosticism, o erezie pe care Biserica a respins-o. Ca urmare, aceste carti au fost respinse. Biserica nu a respins gnosticismul din cauza Noului Testament – acesta nu exista pe vremea acelei erezii. Biserica a respins gnosticismul pentru ca nu corespundea Traditiei – învatatura si practica vie a Bisericii. Ulterior, anumite carti au fost respinse din acelasi motiv.

Sfânta Traditie si traditiile

Asa cum am mai aratat, nu exista biserici sau denominatii care sa nu-si aiba traditiile lor. Orice interpretare a Bibliei în biserica se face pe baza anumitor traditii. Mai mult decât atât, orice practica a unei biserici reprezinta o anumita traditie. O practica bisericeasca complet divortata de orice traditie este o absurditate.

Serviciile din bisericile baptiste sau penticostale sunt la fel de predictibile ca si cele din bisericile ortodoxe. Dupa ce am participat zeci de ani la astfel de servicii, as putea sa descriu cu lux de amanunte ce se întâmpla în ele minut cu minut. În sensul acesta, îmi aduc aminte de urmatoarea întâmplare.

La vârsta de douazeci si cinci de ani, mi s-a cerut odata sa conduc serviciile într-o biserica baptista din Bucuresti. Înainte de predica am cerut sa se cânte prima strofa dintr-o cântare, dupa care am ridicat adunarea în picioare pentru rugaciune. La terminarea serviciilor, unul din batrânii bisericii s-a plâns pastorului ca am încalcat ordinea normala. Într-adevar, adunarea trebuia ridicata în picioare numai dupa a doua strofa a cântarii!

Chiar daca unui baptist modern îi vine sa zâmbeasca, acum îi dau într-un fel dreptate acelui credincios batrân. Ce s-ar întâmpla daca serviciile noastre bisericesti ar trece printr-o continua revolutie? Cine s-ar mai putea concentra la rugaciune sau învatatura daca ordinea acestor activitati ar fi întoarsa de fiecare data pe dos.

Recunoscând ca interpretarea Scripturii si viata în biserica nu este posibila fara o anumita traditie, întrebarea care ramâne este, "Care traditie?" De acum, fiecare denominatie îsi are traditiile ei. Care dintre ele este mai buna?

Exista multiple traditii chiar si în interiorul unor denominatii care au acelasi nume. În Statele Unite sunt zeci sau poate sute de varietati de baptisti. Unii vin dintr-o traditie calvinista, altii dintr-o traditie arminianista. Unii pun accentul pe activitati sociale, altii pe misionarism. Chiar si baptistii români îsi au propriile traditii, care îi deosebesc de alti baptisti. În mod surprinzator, baptistii români au multe obiceiuri preluate de la ortodocsi.

Un nou curent în protestantismul evanghelic este formarea unor biserici evanghelice independente, neafiliate nici unei denominatii. Va avea oare fiecare dintre aceste biserici propria ei traditie?

În fata atâtor traditii, Biserica Ortodoxa recunoaste o traditie de baza, traditia care are ca început cuvântul Scripturii si care se continua cu hotarârile sinoadelor ecumenice si cu scrierile Parintilor Bisericii. Este traditia care încorporeaza în ea nu numai învataturile, ci si practicile primelor veacuri. Aceasta nu este o oarecare traditie între multe altele, ci Sfânta Traditie.

Confruntat cu un text dificil, ortodoxul nu se întreba ce zice despre el psihologia moderna, ci cum l-a interpretat Ioan Gura de Aur sau Clement sau Ignatiu. Cei care au trait la doar câteva generatii de Apostoli si au înfruntat fiarele în arenele romane îmi inspira mai multa încredere decât ultimele curente de psihologie popularizata.

Când într-un sat se deschide o noua biserica ortodoxa, preotul nu inventeaza un nou program de servicii religioase. El oficiaza aceeasi slujba ca în zecile de mii de biserici ortodoxe de aproape doua mii de ani. Participând la aceasta slujba, ajung sa simt cea ce au simtit si sa gândesc ceea ce au gândit milioane de credinciosi ortodocsi de-a lungul veacurilor.

Aceasta este unitatea Bisericii, o unitate si comuniune care transcende nu numai distantele, ci si veacurile. De aceea, ortodocsii nu asculta de o oarecare traditie, ci de Sfânta Traditie.

Cine este mai mare?

Întrebarea nu este care este mai mare, Biblia sau Traditia. Am vazut ca Traditia include Biblia si se bazeaza pe ea. Adevarata întrebare este cine este mai mare, eu sau Biserica?

Protestantul sau neoprotestantul modern este învatat sa interpreteze singur Biblia. Spiritul veacului nostru îl face pe om masura tuturor lucrurilor. Curentul istoric al Renasterii a început în lumea catolica si s-a continuat în cea protestanta. O anumita exaltare a omului, un anumit umanism strabate toata istoria, practica si învatatura protestantismului, asa cum acesta s-a manifestat pe vremea lui Luther si cum se manifesta în zilele noastre.

În opozitie cu acest curent, în Ortodoxie se recunoaste ca Biserica este mai mare decât individul. Ortodoxul recunoaste ca învatatura si practica de sute sau mii de ani a Bisericii este mai presus de capacitatea lui de a întelege, interpreta sau inventa. În ultima instanta, ortodoxului i se cere sa dea dovada de o umilinta care este straina spiritului acestui veac.