Ipocrizia americană

          În timp ce în Europa Protestantismul a făcut ca lumea secularizată să părăsească bisericile, în climatul sentimental anti-realitate al optimismului utopic american, denominatiile 'conservatoare' Protestante si-au păstrat enoriasii, devenind ele însele secularizate, potrivit consensului materialist al momentului. Acest proces de secularizare a putut fi definitivat prin personalizarea credintei într-un fel de experientă subiectivă internă privată.[1] Misiunea istorică a denominatiilor Protestante americane a iesit la iveală încet dar sigur, căci a început cu experienta 'nasterii din nou' în locul sfinteniei, sfârsind apoi cu o chemare 'profetică' la îndestulare economică pentru ca un anumit 'stil de viată' să se păstreze cu orice pret. Acest stil de viată, propriu societătii de consum, avea să fie înteles ca dovada 'blagoslovirii speciale a lui Dumnezeu' pentru poporul american, un 'popor aproape ales'.

          Aceasta nu înseamnă că multi Protestanti de bună credintă nu căutau să se apropie de Dumnezeu, sau că toti episcopii Romano-Catolici de azi si toate parohiile au fost politizate iremediabil de către Noua Stângă politică, sau că toată truda multor Protestanti entuziasti din anii '70 a fost în zadar, sau că unele miscări sociale - precum cruciada pro-viată, asa cum a fost ea înteleasă de către miscarea de caritate Protestantă, grupată în jurul Centrului de criză pentru gravide - nu au dat roade. Si totusi, în ciuda acestor factori, îmi pare că Protestantismul s-a rupt tot mai mult de rădăcinile Bisericii istorice o dată ce a ajuns la cheremul unor lideri auto-proclamati, străini de orice continuitate apostolică.

          Protestantismul a devenit tot mai mult o parte din cultura înconjurătoare. Este mai degrabă supus influentelor decât să influenteze el însusi. A devenit religia confortului sentimental si a îmbunătătirii rationale de sine. Caută să se adapteze si, în cele din urmă, să imite tendintele din societate. 'Credinta' Protestantă a devenit treptat imposibil de distins de cultura seculară. Liderii săi au ajuns o nouă trupă de vedete care conduc corporatii numite 'biserici', 'congregatii' si 'carităti', al căror interes să perpetueze si al căror 'produs' lucrativ sunt bunele sentimente spirituale.

          Protestantismul nu numai că s-a distrus pe sine, dar într-o anumită măsură, si-a răspândit virusul relativist modern si asupra conducerii Bisericii istorice. În America, sub influenta corozivă a Protestantismului, multi episcopi si preoti Romano-Catolici au devenit mai degrabă politicieni, birocrati si ingineri sociali decât oameni duhovnicesti. Până si Biserica Ortodoxă a avut de suferit. Câtiva din episcopii si preotii ei s-au lăsat sedusi de 'dialogul' unilateral cu unele denominatii apostate Protestante în asa-numita miscare ecumenică, 'dialog' pe care Părintii îl numeau 'teologie fără rugăciune' iar Sfântul Maxim Mărturisitorul îl numea 'teologie a demonilor'.