Taina Spovedaniei

          Îmi amintesc cum am încercat să-i explic unui prieten Protestant de ce dusul la Spovedanie la preot este o parte indispensabilă din disciplina mea interioară spirituală, din încercarea mea de a deveni tot mai mult ca Hristos, de a lupta împotriva păcatului si de a urma învătătura Bisericii. A spus că mă întelege. Avea, la rândul său câtiva prieteni din Biserica Baptistă de Sud cu care mergea la vânătoare. Cu totii au căzut de acord 'să dea socoteală' unul altuia. De două ori pe an sau cam asa ceva se întâlneau pentru a 'discuta', a 'dialoga', a 'împărtăsi', într-un 'grup de sprijin reciproc'. Găsea că aceasta este de mare folos pentru 'viata lui crestină'. A spus că stie ce vreau să spun.

          Prietenia, discutiile cu prietenii, asociatiile sunt fără îndoială lucruri bune si folositoare, dar toate acestea nu au nimic de a face cu Taina Spovedaniei de păcate în fata unui preot. Prin Spovedanie omul primeste iertare de la cel care este în succesiune directă cu Apostolii si cu Hristos, adică cu Cel Care a dat autoritatea 'de a lega în cer' ceea ce leagă pe pământ. (Ioan 20:21-23).

          Ceea ce mi se pare de neînteles este că oameni - de altfel conservatori - din denominatiile Protestante care, de exemplu, ar fi îngroziti la idea 'stilurilor de viată alternative' ce vor să înlocuiască familiile traditionale, au înlocuit ei însisi familia traditională a lui Dumnezeu cu o religie alternativă, auto-inventată, a experientei haotice individualizate, în care nu dau socoteală la nimeni si în care 'îsi fac de cap' în cea mai bună traditie a anilor '60. În timp ce ar protesta împotriva haosului relativist din multe sectoare ale vietii - de exemplu împotriva  abordării sexualitătii după principiul 'dacă te satisface, de ce nu?' - au acceptat totusi această stare de lucruri secularizată în vietile lor spirituale când vine vorba de responsabilitate morală. Si totusi, vocea Bisericii Ortodoxe este gata să se adreseze oricărui doreste să o asculte.  Vorbeste cu claritate în ce priveste autoritatea unică investită în Biserică. Sf. Vasile cel Mare scrie despre relatia specială a crestinilor cu duhovnicii lor: "…betesugurile trupului nu se spun oricui, la întâmplare, ci doar celor care se pricep a le vindeca…"[i]

          Biserica extinde mila lui Hristos asupra oamenilor prin ascultarea de porunca lui Hristos dată Apostolilor, transmisă mai departe episcopilor care le-au urmat. "Asa cum Tatăl M-a trimis pe Mine, tot astfel vă trimit si eu pe voi…Dacă veti ierta păcatele vor fi iertate; dacă le veti tine, tinute vor fi." (Ioan 20:23)

           În întelepciunea sa, Biserica Ortodoxă a ignorat explicatiile moderne ale păcatului, pentru a nu mai vorbi de ideile vinovătiei colective 'fără greseală' si ne învată să ne rugăm astfel:

          "Tată ceresc, mărturisesc Tie toate păcatele ascunse si vădite ale inimii si ale mintii mele, pe care le-am comis până în această zi; de aceea cer de la Tine Judecătorul drept si milostiv, iertare de păcate si har ca să nu mai păcătuiesc."

          Biserica Ortodoxă nu îsi lasă copiii orfani, să dea socoteală numai sentimentelor si constiintelor lor nestatornice, superficiale lipsite de necesara disciplină ce se dobândeste o dată cu participarea regulată la Spovedanie. Dacă Ortodocsii 'secularizati' nu merg regulat la Spovedanie aceasta se întâmplă pentru că - spre pierderea lor - aleg să nu se împărtăsească de această mostenire de pret. Si dacă unii preoti 'Ortodocsi' nu insistă ca enoriasii să vină la Spovedanie, aceasta este semnul vizibil al coruptiei lor protestante. Sf. Vasile cel Mare s-a adresat întregii Biserici în ceea ce priveste traditia Spovedaniei către un preot sau un părinte duhovnicesc de mănăstire[ii]:

          "Este necesar să ne mărturisim păcatele celor cărora le-au fost încredintate Tainele lui Dumnezeu. Aceia care trăiau în penitentă au făcut-o înaintea Sfintilor. Scrie în Evanghelie că ei si-au mărturisit păcatele lui Ioan Botezătorul, că în Faptele Apostolilor s-au spovedit Apostolilor de care au fost botezati."[iii]

          În Biserica Ortodoxă preotul nu pretinde că iartă păcatele cu puterea lui, ci că îl ajută cu blândete pe păcătos să vină la Dumnezeu si să caute iertare, împăcare si un nou început. Autoritatea specială a preotului stă în aceea că are puterea să îl declare pe păcătosul care se căieste iertat de Dumnezeu. În acest fel credinciosul este ajutat la modul real să deprindă bunele obiceiuri si să se lepede de păcat.[iv] Credinciosului îi este de asemenea oferită speranta unor nenumărate noi începuturi si încredintarea că a fost iertat, sfaturi practice si, din când în când, o mustrare dumnezeiască bine-meritată. Aceasta era întelegerea Spovedaniei în Apus ca si în Răsărit. Sf. Ambrozie de Milano scria:

          "Păcătosul nu doar îsi mărturiseste păcatele, le si enumeră si îsi recunoaste vinovătia, căci nu doreste să-si ascundă greselile. La fel cum temperatura nu poate să fie domolită când se declansează, tot astfel si boala păcatelor izbucneste atunci când ele sunt tăinuite, însă dispare când ele sunt mărturisite prin Spovedanie."[v]

          Ce dar sacramental pretios este Spovedania pot mărturisi cei care vin la Biserica Ortodoxă din medii ne-Ortodoxe. 'Spovedaniile' noastre erau simple rugăciuni abia articulate si încet murmurate, în fotoliile noastre, sau sedintele ocazionale de 'îndrumare' pastorală cu un psiholog care nu avea nici pregătirea nici autoritatea să se pronunte ca atare.

          Fără preot, fără îndrumare, fără responsabilitate si fără îndemnuri regulate la Spovedanie au crescut mai toti cei din 'bisericile' Protestante. Am avut prea putine ocazii si prea putină încurajare regulată reală să crestem, să învătăm si să ne înnoim duhovniceste. Nu am avut vietile sfintilor care să ne inspire. Am fost lipsiti de mila înteleaptă a Bisericii istorice. Am fost lipsiti de întelepciunea pastorală adunată în ultimii două mii de ani.  Îndestulati doar cu noi însine si cu toanele de natură teologică sau psihologică cu care păstorul nostru ne schimba ‘terapeutic’ purtarea, am fost văduviti de sacramentul penitentei pe care toti crestinii l-au acceptat ca atare în cea mai parte a vietii Bisericii. Am avut Biblia care să ne călăuzească, dar în cea mai mare parte a timpului, ne-am certat asupra a ce anume avea ea să ‘însemne’ pentru noi. Se prea poate că la noi se referă cuvintele Sf. Marc Ascetul care a scris:

          “Este periculos să se izoleze cineva complet, să se încreadă doar în judecata sa, fără nimeni ca martor.”[vi]

          Sfânta Traditie învată că Hristos îi cheamă pe copiii Săi să-si trăiască vietile în sfintenie. În mila Sa, Hristos a întemeiat Biserica pentru a ne ajuta pe noi să putem să răzbim în strădania noastră de o viată de a dobândi sfintenia personală. Ca să nu ne izolăm, ca să dăm socoteală, ca să căutăm a nu ne baza pe reguli pietiste si fundamentaliste de om făcute, Biserica nu asteaptă de la noi să atingem sfintenia prin neputincioasele noastre eforturi personale. Biserica învată că nu putem să ne asteptăm să crestem spre Dumnezeu dacă ascundem păcate rămase nespovedite. Sf. Ieronim scria:

          “Dacă Sarpele, Diavolul, îl muscă pe cineva în secret, infectează acea persoană cu veninul păcatului. Si dacă cineva care a fost astfel muscat păstrează tăcerea si nu se căieste, si nu doreste să mărturisească rana lui fratelui său si Stăpânului său [părintele său duhovnicesc si preotului său], atunci fratele său si Stăpânul său care au Cuvântul care îl poate vindeca, nu îi pot fi de folos. Căci dacă omul beteag este rusinat să-si mărturisească rana doctorului, medicamentul nu îl va tămădui pe acela căruia nu i se aplică.”[vii]

          Astăzi oamenilor li se oferă surogatul spovedaniei autentice sub forma sfatului psihologic sau pastoral. Acest surogat poate să ia forma terapiei de grup, întâlnirilor de rugăciune, studiu biblic de acasă, ori reuniuni de ‘părtăsie si întovărăsire’. Din perspectiva Bisericii acestea sunt însă neputincioase solutii la o rană ce rămâne la fel de gravă: păcatul!

          Esecul psihologiei de a-i ajuta pe oameni să-si schimbe purtarea este evident în lumea noastră desacralizată în care psihoterapia a înlocuit spovedania sacramentală iar programe sociale secularizate încearcă si ele să impună prin programe amorale o utopie socială, secularizată.[viii] Profesorul de psihologie William Kirk Kilpatrick arată, în cartea sa de referintă O seductie psihologică: esecul psihologiei moderne[ix], că s-a înregistrat o crestere a patologiilor sociale - divorturi, avorturi, crime si alte comportamente anti-sociale de toate felurile - exact atunci când, în istoria noastră, psihologia a înlocuit spovedania religioasă si a redus păcatul la statutul de ‘problemă psihologică’.