Cap. 20 INIMA CRESTINISMULUI

          Potrivit Sfintei Traditii, credinta crestină este o taină vie. Nu are nici o limită de timp. Hristos a venit si vine din nou, iar cele două evenimente se întâmplă simultan. Cina mielului este acum, ieri si mâine; totul se petrece acum în sensul în care Dumnezeu este Eu sunt Cel Ce este. Pentru acest motiv, ne învată Biserica, Dumnezeu nu poate fi descris pe de-a-ntregul în limbajul omenesc. Conceptiile rigide precum predestinarea si alegerea nu se pot aplica lui Dumnezeu pentru că El se află în afara timpului. Esenta Sa este imposibil de descris.[1] Când autorii biblici si părintii vorbesc despre Dumnezeu ei apelează la cuvinte, însă întelegând totodată că limbajul omenesc nu este în masura să Îl cuprindă. "nu trup si sânge ti-au descoperit tie aceasta, ci tatăl Meu Cel din ceruri." (Matei 16:17)

          Sfântul Grigore Teologul, în Ruga sa de Pasti (în anul 385) scria:

          "Dumnezeu a fost întotdeauna, este si va fi; sau, mai bine, El întotdeauna ESTE, A FOST si VA FI…El există vesnic; astfel se denumeste când vorbeste cu Moise pe munte. El adună în Sine întreaga fiintă pentru că nu are nici început si nici nu va avea sfârsit vreodată. El este asemenea unei mări întinse de fiintă, fără margini,  descătusat, mai presus de orice concept de timp si natură."[2]

          Augustin din Hippo scria: "Eternitatea însăsi este substanta lui Dumnezeu, neavând nimic schimbător în ea. Nimic trecut nu se află în ea, ca si cum n-ar mai exista; nimic din viitor, ca si când n-ar fi deja în prezent. Nimic nu se află acolo în afară de ESTE."[3] John A. Hardon S.J., în Catehismul Catolic exprima conceptul atemporalitătii lui Dumnezeu în felul următor: "Nu a fost timp înaintea creatiei, de vreme ce nu au existat fiinte schimbătoare a căror schimbare să poată fi măsurată [în timp] până când Dumnezeul neschimbător a adus la viată făpturile."[4]

          Potrivit Bisericii, convertirea crestină, în adevăratul sens al cuvântului, nu este altceva decât constientizarea prezentei atemporale a lui Dumnezeu.  Această nouă dimensiune de întelegere este apoi combinată cu o dorintă sinceră de a schimba continutul caracterului, astfel încât să poată intra cu bucurie într-o relatie cu Dumnezeu devenind ca si El. Biserica ne învată că putem intra în prezenta lui Dumnezeu slujindu-I chiar si înainte de a fi asemenea Lui.

          Nu suntem condamnati să-I slujim lui Dumnezeu singuri, arbitrar sau după toanele unuia sau altuia, fiecare urmând o cale spirituală sau psihologică intuitivă îndreptată spre sine. Biserica învată că atunci când există slujire adevărată, ea se petrece în prezenta fiecărui crestin care a trăit vreodată si a fiecărei făpturi din ceruri, fie heruvimi, serafimi, sfinti, martiri sau credinciosi fără de număr care au răposat înaintea noastră.[5]

          Pentru că toată viata este sacramentală, viata, potrivit Bisericii este mai mult decât un exercitiu de virtute pioasă si dezvinovătire pe de o parte sau decât o căutare politică, materialistă a bunăsării pe de alta.

          Asa cum scria Sfântul Clement  în anul 80:

          "Aceasta este calea, iubitilor, prin care ne aflăm mântuirea, Iisus Hristos, Înaltul preot al jerfei noastre, Apărătorul si Ajutorul sărmanilor. Prin El ne îndreptăm privirile către înăltimile Cerurilor; prin El zărim reflectia chipului desăvârsit si măret al lui Dumnezeu; prin El ochii inimii ne sunt deschisi; prin El întelegerea noastră întunecată si neghioabă poate privi spre lumină, prin El Stăpânul a voit ca noi să gustăm cunostinta nemuritoare."[6]

          Slujirea liturgică Ortodoxă este actul ce cuprinde 'cunostinta nemuritoare' despre care scria Sfântul Clement. Biserica oferă mijloacele prin care ne apropiem de taina lui Dumnezeu si intrăm, prin Hristos, în prezenta sa vesnică.[7]

          Jaroslav Pelikan scrie despre atitudinea Bisericii primare fată de trecerea timpului si fată de mântuire:

          "Venirea lui Hristos a avut 'deja' loc si 'încă' va mai avea. El a venit deja prin Întrupare si pe baza Întrupării este prezent în cina euharistică. A venit deja în cina euharistică si va veni în cele din urmă în potirul nou pe care îl va bea cu noi în Împărătia Tatălui."[8]

          Potrivit Sfintei Traditii, prezenta lui Hristos în cina euharistică este o realitate mistică eternă. Hristos s-a arătat în Întrupare, dar este prezent real în Taină. Asa cum a scris răposatul teolog Ortodox, Pr. Alexander Schmemann:

          "Tot ceea ce există este darul lui Dumnezeu pentru om si totul există pentru a-L face pe Dumnezeu cunoscut omului, pentru comuniunea vietii omului cu Dumnezeu. Este dragostea divină făcută mâncare, făcută viată pentru om. Dumnezeu binecuvântează tot ceea ce creează si, în limbaj biblic, aceasta înseamnă că face din toată creatia semnul si mijloacele prezentei, întelepciunii, dragostei si revelatiei Sale."[9]

          Kallistos Ware, teolog Ortodox si Episcop de Oxford, în Anglia, exprima viziunea Ortodoxă asupra vietii crestine astfel:

"Misticism, duhovnicie, reguli morale, slujire, artă: acestea nu trebuie tinute în compartimente separate. Doctrina nu poate fi înteleasă dacă nu se regăseste în rugăciune. Teolog - spunea Sfântul Evgarie - este cel care stie cum să se roage, iar cel care se roagă în duh si adevăr este prin aceasta teolog. Iar doctrina, dacă trebuie s-o aflăm în rugăciune, trebuie si s-o trăim, căci teologia fără practicarea ei este - cum spunea Sfântul Maxim - teologia demonilor. Crezul apartine doar celor care îl trăiesc. Credinta si dragostea, teologia si viata sunt inseparabile."[10]