Viata adevărată

          Dacă slujirea nu este un mijloc utilitar de împlinire de sine, ci mai degrabă o cale spre îndumnezeire, însusi scopul vietii - si dacă întreaga viată, inclusiv suferinta, este esential sacramentală - atunci viziunea rationalistă, utilitară asupra vietii este exact opusul a ceea ce Dumnezeu a intentionat pentru făpturile Lui. Dacă slujirea este nu doar pregătirea pentru viata ce va să vină, ci de asemenea însusi începutul acelei vieti - comuniune si unirea cu Dumnezeu - atunci va influenta pozitiv întreaga noastră existentă. Dacă nu suntem predestinati să fim mântuiti sau damnati, iar liberul arbitru este o realitate si noi putem să-L alegem pe Dumnezeu, atunci slujirea, înteleasă ca mijloc zilnic de apropiere a noastră de Dumnezeu, capătă sens.

          Cei ce slujesc sunt uneori martirizati. Aceasta pentru că cei care caută comuniunea cu Dumnezeu au o viziune a realitătii complet diferită de aceea a neslujitorilor care cred în utilitarism sau în fatalism ca principii călăuzitoare. "Nu-mi sta în cale" - dogma moderna rationalistă - este în conflict cu Biserica istorică unde aflăm că viata e sacră, că rostul nostru ca oameni ni-l aflăm abia în slujire, iar comuniunea cu Dumnezeu cere sacrificiu si destinul nostru adevărat ni-l aflăm abia imitându-L pe Hristos. Această credintă ascetică este exact opusul pietismului egoist, interiorizat, romantic de azi.

          Astfel că cei ce slujesc sunt un pericol pentru o societate dedicată utilitarismului, împlinirii de sine si consumului la fel cum nisipul nedorit este pentru mecanismele unui motor. De exemplu, dacă viata însăsi este sacramentală, faptul că pruncul nou zămislit este 'folositor', 'convenabil', 'bun pentru societate', 'dorit', 'perfect', 'alb' sau dacă va fi 'fericit' nu face obiectul discutiei. Ci mai degrabă fătul nou zămislit trebuie să fie lăsat să-si împlinească viata ca un copil al lui Dumnezeu, chiar dacă aceasta implică o anumită durere si imperfectiune sau un handicap fizic sau mintal. De aceea 'Să nu ucizi' a fost înscris în piatră, nu ca 'politică socială' de convenientă, ci ca reflex al respectului pentru ordinea divină a dragostei reciproce aplicabilă fiecărei persoane în parte.

          Dacă viata este sacramentală si sensul vietii este comuniunea cu Dumnezeu, atunci avem o idee clară despre ceea ce este sau nu este cu adevărat important. Putem vedea cum fiecare aspect al vietii si creatiei ne amplifică sau ne micsorează puterea noastră de a-I sluji lui Dumnezeu si de a ierta pe ceilalti după cum si noi suntem iertati. Această milostenie presupune să-i iertăm pe care ne sunt împotrivă si lăsarea lor să trăiască. Există un cuvânt pentru iertarea chiar si a celor mai ostili nouă, si aceasta este mila.

          În secolul al IV-lea Sfântul Evgarie Pustnicul a scris:

          "Tânjesti după rugăciune? Atunci lasă lucrurile acestei lumi si trăieste-ti viata în ceruri, nu numai teoretic ci în fapta îngerească si cunostinta dumnezeiască."[1]

Dacă întreaga viată este sacramentală, atunci pietismul sentimental de tip luterano-Quaker este o înselăciune. Nu mai e nevoie de nici o încercare să fii 'spiritual' într-un mod fals si evlavios. Nu mai e nevoie să ne ascundem capetele în nisip si să lăsăm răul să triumfe. Putem si trebuie să ne implicăm în viată asa cum e ea si să o facem parte din cele ceresti, asa cum scria Sfântul Evgarie.

          Slujirea în Biserica istorică este deci nu atât 'religioasă' cât parte integrală din cicluri îndepărtate în timp - si totusi atemporale - de post, rugăciune si sacrament.[2]