Realitatea generoasă

Biserica ne-a învătat că Dumnezeu este generos si bun, si că întreaga Sa creatie ne vorbeste despre nesfârsita Sa bunătate. Sfântul ascet Petru Damaschinul scria: "Omul cunoasterii duhovnicesti găseste că totul este făcut pentru mântuirea sufletului său si pentru slava lui Dumnezeu. Într-adevăr, pentru această slavă au fost aduse la viată toate lucrurile." [1]

          Fie că ne uităm la creatia lui Dumnezeu, la slujirea liturgică veche din Biserica Ortodoxă ori la descrierea cerului din Apocalipsa, nu găsim nicăieri o monotonie deprimantă - patru pereti albi si o predică limitată doar la realitatea 'spirituală' - pentru a nu mai aminti de programul excesiv de birocratic de triere a celor 'alesi', ci o extravagantă clocotitoare tainică, plină de bucurie:

          "Îndată am fost în duh; si iată un tron era în cer si pe tron sedea cineva. Si Cel ce sedea semăna la vedere cu piatra de iasp si de sardiu iar de jur împrejurul tronului era un curcubeu, cu înfătisarea smaraldului. Si douăzeci si patru de scaune înconjurau tronul si pe scaune douăzeci si patru de bătrâni, sezând, îmbrăcati în haine albe si purtând pe capetele lor cununi de aur. Si din tron ieseau fulgere si glasuri si tunete; si sapte făclii de foc ardeau înaintea tronului, care sunt cele sapte duhuri ale lui Dumnezeu. Si înaintea tronului, ca o mare de sticle, asemenea cu cristalul. Iar în mijlocul tronului si împrejurul lui patru fiinte, pline de ochi, dinainte si dinapoi. Si fiinta cea dintâi era asemenea leului, a doua fiintă asemenea vitelului, a treia fiintă avea fata de om, iar a patra fiintă era asemenea vulturului care zboară. Si cele patru fiinte, având fiecare din ele câte sase aripi, sunt pline de ochi, de jur împrejur si pe dinăuntru si odihnă nu au, ziua si noaptea, zicând: Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Dumnezeu, Atottiitorul, Cel ce era si Cel ce este si Cel ce vine. Si când cele patru fiinte dădeau slavă, cinste si multumită Celui ce sade pe tron, Celui ce este viu în vecii vecilor, atunci cei douăzeci si patru de bătrâni, căzând înaintea Celui ce sedea pe tron, se închinau Celui ce este viu în vecii vecilor si aruncau cununile lor înaintea tronului, zicând: Vrednic esti, Doamne si Dumnezeul nostru, să primesti slava si cinstea si puterea, căci Tu ai zidit toate lucrurile si prin vointa Ta ele erau si s-au făcut." (Apocalipsa 4:11)

          Dumnezeu - învată Sfânta Traditie - este Creatorul bun si generos. Este Domnul lumii fizice si al celei ceresti. Este Domnul slujirii fizice pentru că El este Creatorul si L-a trimis pe Fiul Său în carne si oase. El este Cel Care ne va învia cu trupul.

          "Femeia a turnat mir nepretuit pe capul Tău împărătesc, sfânt si înspăimântător, O, Hristoase. A apucat picioarele Tale preanevinovate cu mâinile ei necurate si a strigat: 'Slăviti-L pe Domnul, voi lucrări ale Domnului! Cântati-I si preaslăviti-L de-a pururi!' " [2]

          Pe când ne-am fi asteptat ca Hristos să fie preocupat de moartea Sa iminentă, El si-a găsit timp pentru demonstratia femeii păcătoase a unei slujiri fizice în timp ce si-a 'risipit' darul ei pe El. Si totusi, în contextul suferintei a îngăduit Iisus femeii să toarne parfum scump pe El. În contextul durerii frumusetea mirului scump avea să dobândească un sens si mai adânc. Si astfel, doar în măsura în care întelegem că în timp ce suntem vii, suntem de fapt morti, putem da importanta cuvenită expresiilor exterioare ale frumusetii mântuitoare si sacramentale.

          Biserica învată că la fundul iadului - de noi însine creat - avem cea mai mare nevoie să iubim frumusetea creatoare a lui Dumnezeu. Aceasta este învătătura Bisericii asa cum a fost ea exprimată de Sfintii Părinti. Sf. Ioan Gură-de-Aur avea să răspundă manacheenilor (puritanii din vremea sa) astfel:

          "Creatia nu este rea. Este bună si este un semn al întelepciunii si puterii lui Dumnezeu, al dragostei Sale pentru oameni…Ne duce la cunoasterea lui Dumnezeu si ne face să-L cunoastem mai bine pe Stăpân." [3]

          Creatia noastră sacramentală este o mărturie a faptului că Dumnezeu este iubire. Venirea lui Hristos dovedeste dragostea sa pentru lumea fizică si pentru făpturile Sale. Asa cum spunea psalmistul si cum se roagă Biserica: 'Lăudati pe Domnul si chemati numele Lui; vestiti între neamuri lucrurile Lui' (Psalmul 104).

          Sfânta Traditie ne spune că Iisus ne-a învătat să nu trăim doar cu pâine. Si nici doar cu lucruri 'folositoare'. Până si utilitatea unor programe sociale bune are o limită atunci când e vorba de o lucrare mântuitoare. Îngusta întelegere a evanghelizării si a 'mărturisirii lui Iisus' nu este totul într-o viată crestină. Pe lângă faptele bune de milostenie - chiar si propovăduirea Evangheliei - există ceva mai important, însusi sensul vietii, restaurarea relatiei noastre cu Creatorul nostru prin slujire, ca unii care săvârsesc cercul creatiei oferindu-l înapoi Creatorului cu recunostintă, ducând astfel până la capăt călătoria îndumnezeirii lor prin comuniune nemijlocită cu Dumnezeu:

          "Binecuvintează, suflete al meu, pe Domnul! Doamne, Dumnezeul meu, măritu-Te-ai foarte! Întru strălucire si în mare podoabă Te-ai îmbrăcat; Cel ce Te îmbraci cu lumina ca si cu o haină; Cel ce întinzi cerul ca un cort; Cel ce acoperi cu ape cele mai deasupra ale lui (…) Cel ce adapi muntii din cele mai de deasupra ale Tale, din rodul lucrurilor Tale se va sătura pământul. Cel ce răsari iarba dobitoacelor  si verdeata spre slujba oamenilor; ca să scoată pâine din pământ si vinul ce veseleste inima omului; Ca să veselească fata cu untdelemn si pâinea inima omului o întăreste. Sătura-se-vor copacii câmpului, cedrii Libanului pe care i-ai sădit; acolo păsările îsi vor face cuib. Trimite-vei duhul Tău si se vor zidi si vei înnoi fata pământului" (Psalmul 103:1-3,14-18, 31).

          Biserica Ortodoxă învată că sensul vietii noastre nu îl găsim în teorii economice, în programe sociale si nici chiar în 'studiul biblic' sau respectarea cu strictete a regulilor. Adevăratul sens al vietii îl aflăm în slujirea lui Dumnezeu Care ne-a dat dragostea pe care o împărtăsim cu El: dragostea pentru Dumnezeu si pentru creatia Sa, dragostea mamei pentru pruncul ei, dragostea femeii păcătoase pentru Iisus, a bunicilor pentru nepoti, dragostea pentru artă, pentru natură si pentru frumos, pentru făpturile ceresti stranii si minunate totodată, dragostea pentru ceilalti oameni si pentru Mântuitorul nostru, dragostea pe care o arătăm când intrăm într-o biserică pe când ne facem semnul crucii si cu drag si respect sărutăm icoane, într-un act care afirmă viata, declarând realitatea mântuită plină de sens, de dumnezeire si de slavă. Dându-ne pâinea si vinul sub forma materială, trupul si sângele Său ca pisc al vietilor noastre duhovnicesti, într-un chip real, fizic, si totusi de nepătruns, Biserica ne învată că Iisus a mântuit în veci lumea fizică. De aceea Biserica Ortodoxă are icoane. De aceea toată Liturghia duce spre Împărtăsanie. De aceea călugării si călugăritele Bisericii Ortodoxe se apropie de natură cu dragoste si respect. De aceea postim si de aceea prăznuim. De aceea arta, muzica, frumosul si extravagantele pline de bucurie alcătuiesc slujirea adevărată.

          Biserica Ortodoxă nu se rusinează de lumea fizică sau de reprezentările fizice ale lui Hristos si ale Sfintilor pentru ca nici Hristos nu s-a rusinat de noi: "Luati, mâncati, acesta este trupul Meu care se frânge pentru voi. Aceasta să faceti pentru pomenirea Mea" (Luca 11:24).

          De aceea taina căsătoriei se consumă printr-o relatie sexuală fizică, plină de bucurie si roditoare. De aceea Biserica a ocrotit de veacuri copiii nenăscuti. De aceea călugării de pe Muntele Athos tratează mediul natural din jur cu respectul pe care ar trebui să îl dăm întregii creatii. De aceea materia este importantă.

          Sfântul Ambrozie de Milano scrie că e greu să întelegem dragostea lui Dumnezeu în afara progresului fizic creator.

          "Tu esti un chip, o, omule, un chip pictat de Dumnezeul tău, desăvârsit artist si pictor. Nu desfigura chipul zugrăvit care reflectă nu înselăciunea, ci adevărul, care exprimă nu căderea, ci harul." [4]

          Sfânta Traditie învată că dragostea lui Dumnezeu trebuie să-i fie răsplătită în mod practic ajutându-i pe săraci, dar aceasta nu este totul pentru a săvârsi lucrarea lui Hristos. Răspunsul la întrebarea 'De ce trăim?' îl aflăm pe măsură ce întelegem că în viată există lucruri dincolo de orice pret si descriere ce dau vietii adevăratul sens: dragostea 'gratuită' a lui Dumnezeu, dragostea 'gratuită' pentru aproapele, expresia 'gratuită' a creativitătii prin artă; sacramentele gratuite si Împărtăsania 'gratuită'; dragostea 'gratuită' pentru nedoritele fiinte; darul 'gratuit' si dificil al liberului arbitru; slujirea frumoasă, solemnă si 'gratuită' a Bisericii Ortodoxe istorice; tinerea 'gratuită' a posturilor, praznicelor si priveghiurilor, cinstirea 'gratuită' a oaselor 'nefolositoare' - moastele. Toate aceste lucruri 'gratuite' si 'nefolositoare' pot deveni folositoare atunci când le oferim înapoi Creatorului nostru iubitor si generos.

          Abia întelegând că noi însine trebuie să devenim icoane – imagini - ale lui Hristos, putem începe călătoria noastră adevărată spre Dumnezeu. Viata capătă sens atunci când începem să întelegem că Sfintele Taine nu sunt de domeniul irationalului, ci de domeniul vesniciei, prin care ne smerim înaintea Dumnezeului atotputernic.

          Sfântul Ioan Cassian îl citează pe renumitul Părinte african al desertului, Abba Moise, când spune:        

          "Pe Dumnezeu nu Îl cunoastem în fiinta Sa binecuvâtată si de nepătruns, căci aceasta este rezervat sfintilor Săi în veacul ce va să vină. Ci Îl cunoastem din măretia si frumusetea făpturilor Sale, din dumnezeirea cu care stăpâneste lumea zi de zi, din dreptatea si din minunile pe care le arată sfintilor Săi cu fiecare generatie…când ne gândim că El numără stropii de ploaie, nisipul mării si stelele de pe cer suntem coplesiti de măretia naturii si întelepciunii Sale." [5]

          Când suntem coplesiti de măretia lui Dumnezeu - de frumusetea Sa, de Taina si rodnicia Sa -  avem pentru ce să participăm la dragostea Sa, să-i ajutăm pe săraci pentru ca, la rândul lor să ajute si ei. Există un motiv pentru a sluji. Există un motiv pentru a tine posturile, pentru a ne despătimi. Există un motiv pentru a face fapte bune, de exemplu a ocroti natura si pruncii nenăscuti. Nu doar pentru că poate fi demonstrat că e avantajos din punct de vedere economic, ci pentru că Dumnezeu a creat frumusetea. Dacă Îl iubim nu vom distruge si abuza de darurile Sale, ci vom alege să ne folosim de liberul nostru arbitru pentru a-I fi vrednici slujitori si a-I oferi, la rândul nostru, viata înapoi precum călugării de pe Muntele Athos.

          Datorită bucuriei - învată Biserica - se cuvine să ocrotim mediul natural si spiritual în care trăim. Din bucurie se cuvine să ne dedicăm vietile  lui Dumnezeu, să devenim călugări în inimile noastre sau chiar în realitate. Rugăciunea, Postul, iarba verde, balenele, sopârlele, căsătoriile fericite, pruncii nenăscuti, copiii, lectura unei cărti bune, plimbările lungi si hoinare, sărutarea mâinii unui preot sau episcop drag, pictarea unui tablou sau scrierea unui roman sau a unei poezii: toate acestea sunt parte din viata sacramentală.