Rădăcina schismei dintre Răsărit si Apus

          Si totusi, dincolo de conjunctura politică, distanta geografică si barierele lingvistice, a existat o cauză mai profundă care a contribuit la adâncirea schismei dintre Biserica Răsăriteană si cea Apuseană. Îmi pare că motivul central al depărtării l-au constituit diferentele de viziune asupra crestinismului si chiar asupra lui Dumnezeu, diferente care persistă până în ziua de azi.

          Georges Florovski, eminentul teolog Ortodox si Profesor de istorie a Bisericii Răsăritene la Scoala de Studii Teologice Harvard, scria: “Recent a fost avansată idea că diviziunea esentială din lumea crestină nu este atât aceea dintre ‘Catolici’ si ‘Protestanti’, cât cea dintre Răsărit si Apus. Această opozitie nu este de natură dogmatică: nici Apusul, nici Răsăritul nu pot fi însumate într-un set de dogme care să li se aplice în totalitate…Diferenta dintre Răsărit si Apus constă în însăsi metoda si natura gândirii lor, în terenul din care au apărut ulterior dezvoltările dogmatice, liturgice si canonice, în însusi stilul vietii lor religioase[1].”

          Biserica Romană în Apus a fost dominată de teologia Sf. Augustin, cea din Răsărit de o învătătură foarte diferită, cel mai bine reprezentată de Sf. Maxim[2]. Diferentele dintre cele două personalităti ale istoriei ilustrează diferentele profunde între crestinismul răsăritean  si cel apusean. Nici Schisma si nici rădăcinile Romano-Catolice ale Protestantismului nu pot fi întelese fără întelegerea diferentei enorme dintre traditia augustiniană si lumea Ortodoxă răsăriteană – cel mai bine reprezentată de cel supranumit un ‘Augustin al Răsăritului’.

          Scrierile de început ale Sf. Augustin par să le contrazică pe cele din perioada sa de maturitate, astfel că este aproape imposibil să vorbesti cu exactitate despre teologia sa luată ca întreg. Indiferent ceea ce ar fi intentionat Augustin-omul, cu certitudine se poate vorbi acum despre ceea ce augustinianismul a devenit[3]. Augustinianismul a devenit un sistem rationalist de credinte, care bazat pe câteva elemente izolate din scrierile Sf. Pavel si pe elemente de filosofie păgână, a evoluat înspre un dualism rationalist si un sistem de teologie închis, sărăcit de mister si de orice fior[4].  

          Pr. John Meyendorff scrie: “…Doctrina augustiniană a păcatului originar…se bazează pe o traducere latină inexactă a pasajului din Romani 5:12 [care adaugă] un caracter juridic interpretării augustiniene a păcatului originar…Doctrina nou-testamentară a justificării, ce se cere a fi înteleasă în contextul paulin al vechii legi – admite păcatul ca atare, însă îl consideră împlinit în Hristos, în Care noi suntem justificati fată de Lege – este astfel scoasă din contextul Noului Testament…exercitând o influentă coplesitoare fată de toate celelalte concepte pe care Biblia le descrie: sfintenie, viată nouă, unire cu Dumnezeu, participare la natura divină"[5].

Augustinianismul vorbeste despre predestinare si ‘cei alesi’. În esentă, viziunea augustiniană afirmă că păcatul originar le-a răpit oamenilor valoarea intrinsecă, că sunt iremediabil ‘căzuti’. Această cădere afectează si liberul arbitru al oamenilor. Astfel, pentru ca Dumnezeu să-i mântuiască pe ‘cei alesi’ harul este de ajuns. Acest har însă nu este ales de păcătos, ci răsfrânt asupra lui, indiferent de vointa păcătosului[6].

          Dumnezeu, potrivit întelegerii lui Augustin, a făcut un păcătos pentru a fi mântuit si altul pentru a fi pierdut. Dumnezeu nu a avut nici un motiv anume pentru această alegere, cum ar fi o pre-cunoastere a celui care va alege să-L iubească, ci a ales capricios, dintr-un motiv necunoscut[7].

          Urmând logica lui Augustin am ajunge inevitabil să credem că unii oameni au fost creati pentru pierzanie. Această asa-numită Dublă Predestinare a devenit crezul doar câtorva din teologii rationalisti scolastici din Evul Mediu, dus mai apoi la extreme în timpul Reformei de către Martin Luther si John Calvin sub o formă de rationalism reductionist ce avea să înflorească din plin în denominatiile Protestante calviniste[8].

          Asa cum scrie istoricul William Manchester: “Probabil cea mai răspândită dogmă Protestantă a fost…predestinarea: doctrina potrivit căreia Dumnezeu, fiind atotstiutor si atotputernic, este responsabil pentru fiecare actiune, pentru fiecare virtute si viciu, iar omul nu are de ales. Luther, ultimul determinist, nu a putut întelege conceptul de libertate morală. În De Servo Arbitrio (1525) a scris: “Vointa omului este ca o vită…Dumnezeu prevede, plănuieste si împlineste lucrurile printr-o vointă neclintită, eternă si eficientă. Fată de acest tunet al Său, liberul arbitru al omului este la fel de neputincios ca un fir de praf[9].”

          Biserica Romano-Catolică de dinaintea Reformei, oricât de infectată ar fi fost la răstimpuri de fatalismul augustinian – a învătat totusi că mântuirea, desi a venit prin harul lui Dumnezeu, a putut fi acceptată sau respinsă de către oameni. Mai mult decât atât, teologia ei, adesea aridă, a fost nuantată de un mod de slujire sacramental, liturgic, de frumusete si de grijă pastorală[10].

          Dar Luther, cândva un călugăr augustin, se războia atât cu notiunea de liber arbitru, cât si cu Biserica istorică Apuseană. Luther scrie: “Vointa omului este ca saua de pe cal. Dacă Dumnezeu încalecă, omul voieste si făptuieste după cum vrea Dumnezeu…dar dacă încalecă diavolul, omul voieste si făptuieste după cum vrea diavolul. Calul nu are putere să-si aleagă călăretul…dar cei doi călăreti se luptă ca să ia în stăpânire animalul[11].”

          Pozitia lutherană este fără echivoc: degradează fiinta umană până la nivelul unei vite si contrazice Sfânta Traditie si Scriptura, sfidând experienta omului care este pusă zilnic să aleagă între bine si rău. Este totodată contradictorie: condamnă păcatul si totusi afirmă că omul nu este liber pentru a alege să se opună păcatului. Uneori această contradictie avea să ducă la o lipsă dureroasă de logică. Leonard Kappe, prieten cu Luther si co-Reformator, nota: “Trebuie să fii destul de sigur ca Dumnezeu a predestinat ceea ce s-a întâmplat si că nu este rezultatul propriilor tale actiuni si planuri[12].”

          Teoria augustinian-lutherană a unui Dumnezeu capricios si necrutător, care i-a creat pe unii special pentru pierzanie vesnică nu este nici viziunea Părintilor Bisericii Răsăritene si nici a majoritătii Părintilor pre-augustinieni ai Bisericii Apusene[13].