CAP. 6 REFORMA

          În 1517 unitatea crestinilor a fost si mai mult zdrobită o dată cu declaratia de independentă a lui Martin Luther de sub corupta Biserica Romană Apuseană. Ceea ce a început printr-un efort de a reforma Biserica Romană în Apus avea curând să ducă la cea mai dezastruoasă schismă pe care Biserica a suferit-o. Reforma, în cele din urmă, avea să reformeze foarte putin din Biserica Romană. În schimb a reusit să creeze o religie augustiniană autonomă.

          Un spirit de răzvrătire împotriva autoritătii Bisericii istorice (protestul fiind, la urma urmei, rădăcina Protestantismului.) avea să fie curând o normă deplin acceptată în noile denominatii Protestante[1]. Chiar de la începutul Reformei a fost evident că, urmând modelul lui Martin Luther, capii ei erau mult mai revolutionari decât reformatori[2]. N-au stat prea mult pe gânduri până să dea la o parte cele mai importante elemente ale Sfintei Traditii pentru a inventa ceea ce avea să devină noua religie.

          De la început Reformatorii s-au purtat la fel de autoritar ca si Papii pe care i-au criticat. Luther, Calvin si ceilalti Reformatori nu credeau în liberul arbitru. Dumnezeu, în viziunea lor, a predestinat totul. S-au erijat în instrumente ale vointei lui Dumnezeu si prin urmare nu doreau nici un fel de opozitie. Destinul lor – asa credeau – era unul ‘ales’. Îsi spuneau ‘instrumente ale Domnului’. Caracterul fatalist al teologiei Reformate avea să anime evenimentele istorice care au urmat adoptării ideilor augustiniene deterministe.

          Respingând autoritatea Bisericii Romane, Protestantismul a fost împărtit, la început, în Biserica Lutherană si Reformati – o multime de denominatii chiar mai fataliste decât Lutheranii. Noi secte au început să apară, fiecare cu propria sa viziune de rugăciune, fiecare la fel de intolerantă cu celelalte precum erau fată de Biserica Romană. Anabaptisti, Menoniti, Boemieni, Congregationalisti si Prezbiterieni au început să se încaiere între ei, adesea sărbătorindu-si renasterea spirituală într-un mod violent.

          “Tirade erau urmate de incriminări, apoi de executii publice…Tăranii mergeau câte treizeci de mile huiduind si ponegrind în timp ce câte un crestin [Protestant] îsi dădea duhul pe rug[3].”

          Câteva evenimente petrecute chiar la începutul Reformei puteau să atragă atentia asupra consecintelor nefaste ale unor astfel de ‘reforme’. De exemplu, în 1929 Martin Luther si colegul său Reformator, teologul elvetian Ulrich Zwingli aveau să polemizeze pe tema Sacramentelor si curând drumurile lor s-au despărtit în urma neîntelegerii lor în ceea ce priveste Împărtăsania – sacramentul central al crestinismului. Moartea lui Zwingli avea să fie un prilej de bucurie pentru Martin Luther, care, într-o scrisoare către un prieten, numea moartea lui Zwingli ‘un triumf pentru noi’. Cina euharistică a cărei sărbătorire a însemnat, vreme de veacuri, pentru întreaga viată a Bisericii, manifestarea prezentei reale a lui Hristos sub forma sacramentală, precum chestiunea divinitătii lui Hristos, nu a fost contestată înainte de nici un crestin[4].

          N-au trecut nici optzeci de ani de la începutul asa-zisei Reforme si diversele secte Protestante s-au divizat în mai mult de 280 denominatii. Până si cel mai devotat Protestant trebuie să fi fost îndurerat văzând cu ochii săi cum o mie cinci sute de ani de esentială unitate sacramentală crestină au fost distrusi în mai putin de optzeci[5].

          Zelul revolutionar nestăvilit al lui Martin Luther s-a manifestat îndeosebi în a-i trimite pe confratii săi crestini la moarte, de exemplu în emiterea de sentinte de condamnare la moarte pentru rebelii Anabaptisti. El avea să declanseze persecutii infinit mai severe fată de credinciosii Protestanti decât cele îndreptate de corupta ierarhie a Bisericii Romane împotriva Reformei initiale. Dar si mai surprinzătoare din punct de vedere al celor preocupati de continuitatea Bisericii istorice a fost sugestia extrem de radicală a lui Luther de a exclude din canonul Noului Testament Epistola Întâi si a Doua a lui Ioan, Epistola lui Iacov si Cartea Apocalipsei. Luther a voit si înlocuirea cărtilor din Vechiul Testament. A exclus scrierile care ulterior au fost cunoscute sub numele de Apocrife si a adoptat Vechiul Testament ebraic în locul Septuagintei grecesti, Scripturile pe care autorii Noului Testament le-au folosit si citat.

          Luther s-a folosit de privilegiul ce i s-a oferit în calitate de autoproclamat traducător al Bibliei în Germania, pentru a adăuga si a renunta la câteva cuvinte din Biblie, în scopul promovării programului său revolutionar ideologico-teologic[6]. De exemplu, a îndrăznit să întărească unele din pasajele sale favorite cum ar fi capitolul al treilea din Romani, si să subtieze altele. A adăugat cuvântul 'doar' unor pasaje-cheie din Biblie, schimbându-le astfel sensul: 'esti mântuit prin credintă' avea să devină 'esti mântuit doar prin credintă'. Aceste falsuri esentiale i-au servit lui Luther drept 'dovezi' de care avea nevoie pentru a-si promova teologia creativ-inovativă[7].

          În 1529 Dr. Link, eminentul lingvist german al timpului, i-a scris lui Luther întrebându-l de ce a făcut adăugiri în traducerea germană a Bibliei. Răspunsul uimitor de bine ticluit al lui Luther exprima însăsi esenta chestiune Protestantă a subiectivitătii individualiste. "Este asa pentru că Dr. Martin Luther spune că e asa!"

          Reforma a fost o lovitură mai gravă dată unitătii crestine, disciplinei bisericesti, succesiunii apostolice si slujirii sacramentale decât lovitura dată de Marea Schismă. În rivalitatea dintre Biserica Răsăriteană si cea Apuseană a fost în joc puterea politică si, desi existau dezbateri teologice si o diviziune crescândă în ceea ce priveste papalitatea si viziunea augustiniană a lui Dumnezeu, unitatea practicii sacramentale, a doctrinei si spiritualitătii, a caracterizat întreaga Biserică, cel putin în rândul oamenilor obisnuiti. Atât în Răsărit cât si în Apus Biserica istorică si-a păstrat continuitatea apostolică, în timp ce episcopii si-au putut trasa descendenta istorică mergând până la Apostoli si Hristos. Si atât în Răsărit cât si în Apus canonul Scripturii a fost păstrat la loc de mare cinste. Mai mult chiar, întreaga Biserică a înteles caracterul sacru al Împărtăsaniei. Dar, o dată cu aparitia Reformei, fundamentul legitimitătii apostolice istorice, Canonul Bibliei, credinta crestină, viata, slujirea sacramentală - până si Împărtăsania - au fost contestate si în cele din urmă lăsate în voia Schismei, apostaziei si disputelor.

          Până la urmă, înainte de moartea sa, Zwingli a mers până într-acolo încât a negat prezenta lui Hristos din Împărtăsanie, numind-o o simplă 'figură de stil'[8].

          Pentru a recapitula, schisma dintre crestinii Ortodocsi din Răsărit si cei Romano-Catolici din Apus a pregătit terenul pentru excesele Romano-Catolice, inclusiv pretentiile de suprematie, iar apoi de autoritate papală 'infailibilă', care au dus la coruptia galopantă din Biserica Latină. La rândul ei, coruptia papalitătii a generat rebeliunea reactionară a Reformatorilor Protestanti împotriva autoritătii crestine istorice si a Sfintei Traditii. Reforma, mai apoi, a declansat sfidarea ierarhiei si a sacramentelor din Biserică[9].