Anarhia Anabaptistă

 

Încă de la începuturile sale, Protestantismul a inventat două traditii adverse. Una din ele urma să reformeze Biserica Romană. A doua este însusi spiritul anarhei iconoclaste reprezentată de Anabaptisti si, mai târziu, de Quakeri si sute de alte secte derivate, care au respins majoritatea formelor de contract social, responsabilitate si chiar guvernare civică. Pentru Anabaptisti Hristos era marele mântuitor, marele salvator de tip Lenin-Mao al tuturor timpurilor, nu întemeietorul institutiei sacramental-istorice cunoscută sub numele de Biserică.

          Diferite secte anabaptiste au căutat să se reîntoarcă la ceea ce credeau că este 'crestinismul primar', luând Predica de pe Munte din contextul Scripturii si aplicând-o într-o manieră subiectivă. Au devenit astfel niste perfectionisti evlaviosi care, precum Calvin, au respins orice podoabă, băutura si orice formă de distractie. Erau adeptii egalitarismului  într-un fel aproape comunist, retrăgându-se în comunitătile lor 'sfinte', izolate de lume.[1]         

          Lumea, credeau Anabaptistii, era incorigibilă - cu totul rea - si va rămâne asa până la A Doua Venire. Din perspectiva perfectionistă si apocaliptică a miscării Anabaptiste singura sperantă a crestinilor era să se retragă în ghetouri formate exclusiv din convertiti care au văzut 'Lumina Interioară', s-au 'rebotezat' si au 'renăscut'.[2]

          În Europa, în timp ce Reforma radicală lua proportii, au început să apară tot mai multe manifestări schismatice si anarhice. De exemplu, Consiliul din Munster din 1534 a fost asaltat de un grup de Anabaptisti radicali sub conducerea lui Jan Beuckels de Leiden. Beuckels si adeptii lui au distrus primăria orasului si toate documentele ce priveau datoriile si contractele juridice pentru a-si arăta dispretul fată de proprietatea privată. Au ars cărti si manuscrise care, în viziunea lor, reprezentau caracterul 'lumesc' necrestin, au instituit poligamia si comunismul în numele 'dragostei crestine'.

          Noul amalgam Anabaptist de egalitarism radical de tip comunist, combinat cu poligamie si violentă, a îngrozit comunitatea Protestantă moderată. De fapt, Martin Luther si alti Reformatori au urmat în mare parte traditia Romano-Catolică a mijloacelor de 'convertire' a oamenilor la cauza lor; asa au convertit printi, regi, lorzi si duci iar oamenilor li s-a cerut să urmeze exemplul mai-marilor lor. Democratizarea radicală a miscării Anabaptiste a fost la fel de străină de Luther după cum era si Catolicismului Roman.

Continuare
Cuprins

[1]  "Anabaptistii au impus cu insistentă autoritatea unică a Scripturii si atribuirea…aceleiasi definitii de 'simbol' pentru botez, la fel cum Calvin aplicase Cinei Domnului…Luther si Calvin i-au acuzat pe Papă si pe Anabaptisti de subiectivism în această privintă…Calvin considerase că ceea ce pervertise sacramentele…în rândul 'Evanghelicilor' [asa cum Anabaptistii au început să-si spună] se asemăna cu  deviatia 'papistasilor' [si era]…o apostazie de la 'doctrina pură si necoruptă a Sfintilor Apostoli' (Menn. Nw. Geb. [Harrison 126])" ibid. p. 315.

[2]  Evlavia exclusivistă aproape xenofobă a miscării Anabaptiste avea să anticipeze evlavia fundamentalistilor americani în special în privinta retragerii din 'lume' si a subiectivitătii credintei. Jaroslav Pelikan prezintă câteva puncte din perspectiva respingerii Anabaptiste a traditiei crestine, după cum urmează:

                "Ceea ce era cu adevărat 'apostolic' a fost  transmis prin 'învătătura lui Iisus Hristos si a apostolilor' indiferent de învătătura 'tămăduitorilor si a oamenilor învătati' care au învătat altfel 'chiar din vremea apostolilor până în ziua de azi'. În ciuda pretinsei autorităti a 'acestor multe veacuri' a fost necesar să se găsească 'lumina naturală' a ratiunii omenesti, nu Cuvântul lui Dumnezeu, ca sursă a unei astfel de traditii. [Adevărata doctrină crestină] s-a pierdut 'cu multă vreme înainte' si o dată cu ea adevărata doctrină apostolică…vreme de o mie patru sute de ani [sustineau Anabaptistii] nu a existat nici biserică, nici sacrament.

                Adevărata biserică era un 'grup restrâns de oameni' si a fost întotdeauna o minoritate. Încă de pe vremea apostolilor biserica a 'degenerat treptat', încrezându-se în 'fapte exterioare' dintre care…'ceremoniile'…si-au arătat pe fată idolatria…Adevărata biserică, 'sălăsluită în Duh' a trebuit să se separe de 'biserica trupească.'" Ibid. pp.  314-317.