Pietismul sau fuga de realitate

          Mult mai grave, în ceea ce priveste consecintele pentru societatea occidentală, aveau să fie concluziile la  care Luther a ajuns datorită fricii sale de violenta politică pe care 'Reforma' sa a generat-o. Fortat de împrejurări, Luther a ajuns la un fel de concluzie schizofrenică. În lumea seculară a 'păcatului' recursul la fortă este necesar în numele legii si ordinii. Cu toate acestea, în Biserică nu contează decât chestiunile privitoare la 'Spirit'. În consecintă, Biserica trebuie să se ocupe numai de 'viata interioară'.

          Luther a introdus idea separării 'vietii obisnuite' de 'viata spirituală'. Această separare avea să îl îndreptătească pe Luther în încercarea sa de a se sustrage oricărei responsabilităti pentru anarhia, războiul si rebeliunea declansate de 'Reforma' sa. În separarea convenabilă a bisericii de stat trebuie văzută nasterea pietismului Protestant, care s-a definit ca o separare a vietii în compartimente, astfel ca, într-un fel să fie tratate chestiunile 'lumesti', si într-altul 'viata spirituală'.

          Aproape de la începuturile sale, Lutheranismul a încercat să încredinteze statului autoritatea seculară si chiar bisericească, limitându-se doar la a propovădui celor credinciosi.[1] Acest pietism Lutheran avea să fie o bună scuză pentru esecul miscării  Protestante de a face fată realitătii exterioare anarhice pe care această miscare a generat-o.

          Si Calvin avea să cadă victimă problemei inerente a Protestantismului, asa cum o evidentiază si recurgerea la violentă împotriva tuturor celor care i-au contestat caracterul sau teologia. Fără nici un corp autoritar care să modereze neîntelegerile doctrinale, schismele continuau la nesfârsit. Accentuând importanta Bibliei în detrimentul Bisericii istorice, Calvin avea să cadă victimă spiritului de rebeliune pe care l-a generat. Astfel că a început să vorbească despre nevoia unui cler educat care să interpreteze Biblia.[2] Si astfel ajungem la ironia finală a Reformei: nevoia lui Calvin de a crea o nouă 'traditie' teologică pentru a o înlocui pe cea veche si refugiul în pietism al lui Luther, după reprimarea brutală a adversarilor săi teologici. Retragerea  Reformatorilor într-un autoritarism pietist ne oferă un exemplu grăitor pentru contradictia inerentă a Protestantismului, de simultană rebeliune împotriva ordinii si traditiei, dublată de nevoia insistentă de o nouă, Protestantă 'traditie'.

          Teoretic, Calvin a subliniat nevoia oamenilor de a încerca să înteleagă, prin ei însisi, vointa lui Dumnezeu si de a o urma individual. În practică însă, această abordare 'intuitivă', la îndemâna oricui, avea să ducă la anarhie, astfel că a fost nevoie de o nouă 'traditie Reformată' Protestantă pe care oamenii să o urmeze. Confesiunile oficiale nou-instituite (Lutherane si Reformate) stau drept mărturie încercărilor patetice  ale Protestantilor de a restaura ordinea si chiar de a o impune.[3]