Război general declansat Traditiei

          Atât în Europa Răsăriteană cât si în cea Apuseană de dinainte de Reformă, definirea crestinismului presupunea prezenta Bisericii Sfinte, Sobornicesti si Apostolesti, guvernată prin autoritatea atemporală a episcopilor si preotilor care împărteau neschimbatele sacramente si îi chemau pe credinciosi la dumnezeiestile liturghii. Crestinii considerau Biserica Trupul mistic al lui Hristos, organizat ierarhic din episcopi si preoti.[1]  

          Miscările sectare ale Reformei aveau să conteste autoritatea episcopului, preotului, Bisericii si sacramentelor. Noi termeni, de negăsit în Sfânta Traditie sau în Biblie, precum 'frătia tuturor credinciosilor născuti a doua oară' aveau să fie inventati pentru a consacra ceea ce era de fapt o miscare secularizantă, străină de autoritatea religioasă a Bisericii istorice. Sentimente, intuitii si interpretări subiective ale Scripturii au început să înlocuiască Sfânta Traditie ca principiu călăuzitor pentru întelegerea Bibliei. Cuvintele 'Eu cred' aveau să  înlocuiască treptat străvechea declaratie de credintă: 'Aceasta este ceea ce Biserica a învătat din totdeauna'.

          Aceste fenomene contrastau puternic cu viziunea Bisericii asupra crestinismului. Bunăoară, omul de rând din Bizant si din Europa Apuseană de dinaintea Reformei si-a recunoscut păcătosenia, dar cu toate acestea putea să ducă o viată sacramentală. Crestinul era încredintat de mântuirea sa deoarece păcatul putea fi vindecat în mod sistematic prin participarea cu regularitate la sacramentele Spovedaniei si Împărtăsaniei, într-un ciclu de slujire liturgică ce ducea spre o relatie mistică a credinciosului cu un Dumnezeu iubitor.[2]

          Crestinul privea problema mântuirii sale personale în contextul larg al Bisericii istorice, sub forma vizibilă a comunitătii purtătoare de Hristos pe pământ, ca si în cer; iar Biserica îi dădea crestinului uneltele sacramentale folositoare pentru mântuirea sa.

           În noul peisaj al Quakerilor si al altor secte Protestante avea să se dezvolte un individualism tot mai exacerbat. Relatia omului cu Dumnezeu avea să fie definită de sentimentele sale despre Dumnezeu; mântuirea sa era asigurată numai în măsura în care el a simtit prezenta 'Luminii Interioare' sau s-a simtit 'născut din nou'. Nimic extern, sacramental, măsurabil sau vizibil de către ceilalti nu era de nici un folos pentru relatia omului cu Dumnezeu.[3]

          Caracterul anti-autoritar si anti-sacramental al Quakerilor era o consecintă directă a doctrinelor Anabaptiste asupra perfectionismului. Aceste idei i-au determinat pe Quakeri să abandoneze majoritatea responsabilitătilor sociale, politice, seculare, să predice despre pacifism si, în cele din urmă chiar să refuze functiile publice sau să voteze.

          Quakerilor le-a revenit rolul de a juca până la capăt drama pietismului Lutheran reductionist. Luther a fost cel care a separat idea de a fi cetătean al lumii de aceea de a fi cetătean al Raiului, în asa măsură încât a recurs, pe de o parte, la reprimarea brutală si la persecutia violentă a confratilor săi credinciosi iar, pe de alta, la neimplicarea pietistă a crestinilor în treburile guvernului. Pasivitatea anti-autoritară a Quakerilor avea să se transforme curând într-o traditie anti-intelectuală si anti-culturală. În timp ce Calvinisti si Puritanii erau în esentă rationalisti Augustinieni, producând complexe tratate intelectuale de sofisticată teologie urmând traditia scolastică Apuseană, miscarea Quakerilor nu a produs nimic de acest fel.[4] Prin urmare avea să devină un articol de credintă faptul că identitatea socială a Quakerilor nu are nevoie să fie îndrumată de nici o teologie sau dogmă intelectuală, rezumându-se la o serie de mărunte experiente personale sau 'mărturii' (după cum le numeau chiar ei) ce au devenit la fel de absolute în Comunitatea de Prieteni precum era teologia Calvină în rândul denominatiilor Puritane.

          Asa cum arată istoricul E. Digby Baltzell în studiul său clasic Bostonul Puritan si Philadelphia Quakerilor, Alexis de Toqueville a fost primul care a identificat trăsătura democratiei americane potrivit căreia egalitatea si individualismul sunt două fete ale aceleiasi monede. Toqueville a arătat cum, departe de a produce o individualitate creatoare, ambele duceau mai degrabă la o uniformitate bagatelizată în comportament ca si în idei.[5] Astăzi în bisericile si scolile noastre secularizate, mergând pe urmele 'traditiei' Puritane si de tip Quaker, gândirea corectă din punct de vedere politic este cultivată în detrimentul libertătii de expresie - culmea ironiei, în numele 'sensibilitătii' fată de chestiunea individualismului si a diversitătii. Sentimentele subiective si împlinirea de sine au înlocuit discursul rational, nu numai în teologie, ci si în politica victimizării.

          Puritanii, Quakerii si alti Protestanti din America au renuntat la regi, papi, printi si la ierarhie. Nu au mai sustinut că Biblia trebuie interpretată de către Sfânta Traditie Apostolică neschimbătoare si mai presus de orice negociere, parte a vietii sacramentale ce a precedat formarea canonului cărtilor Noului Testament. În schimb au pretins că Biblia este o revelatie progresivă, 'ce vorbeste de la sine', al cărei sens nu este dat de Sfânta Traditie neschimbătoare, apostolică si istorică, ci de mofturile fiecărui crestin care o citeste după cum i-a 'vorbit' Dumnezeu si după cum a 'păstrat cuvântul'.[6]