Judecata

          Sf.Marc Ascetul scria despre judecata Domnului:

          “Fiecare primeste ceea ce merită potrivit stării sale lăuntrice. Dar numai Dumnezeu întelege feluritele chipuri în care aceasta se întâmplă.”[1]

          Potrivit Sfintei Traditii Dumnezeu nu caută răzbunare, ci ne lasă la voia liberului nostru arbitru. Aceia care nu Îl urmează pe El îsi pregătesc propria judecată. Starea lăuntrică a celor care se răzvrătesc împotriva Domnului si împotriva legii dragostei Lui este potrivnică firii dumnezeiesti sau creatiei Sale. Cu alte cuvinte, se avântă deliberat în fata realitătii. Prin urmare, dragostea lui Dumnezeu devine iad pentru cei care Îl urăsc.

          În Biserica primară aceasta era întelegerea naturii judecătii lui Dumnezeu. Sf. Iustin Martirul scria în anul 198:

          “Dacă oamenii, prin faptele lor, se arată vrednici de Domnul, ei sunt vrednici – ni se spune - să se unească si să domnească cu El, fiind eliberati de orice patimă si stricăciune…Devenirea noastră întru fiintă nu a fost începerea noastră. Dar acum suntem îndemnati si adusi înspre credinta de a urma acele lucruri bine plăcute Lui si de a le alege folosindu-ne de facultătile noastre rationale cu care El ne-a înzestrat.”[2]

          Biserica ne învată ca dragostea neschimbătoare a lui Dumnezeu prin care El ne hotărăste, este aceeasi fată de fiecare. Ca să facă raiul să pară divin pentru cei care Îl urăsc, Dumnezeu ar trebui să-Si schimbe dragostea în altceva decât este firea Sa iubitoare.

          C.S. Lewis ilustrează expresiv această idee prin portretul piticilor răzvrătiti din cartea sa Ultima bătălie, cei cărora li se pare  ‘concertul’ lui Dumnezeu infernal, atrăgându-si după sine judecata. În nici un fel Dumnezeu nu poate să-i constrângă să dorească raiul, căci dacă i-ar constrânge pe oameni, le-ar răpi liberul arbitru. Pentru a mântui pe cel răzvrătit împotriva sa, ale cărui obiceiuri l-au îndepărtat de El, Dumnezeu ar trebui să văduvească acea persoană de libertatea alegerii si să-l dovedească nevrednic de a fi fost creat ‘după chipul lui Dumnezeu’.

          ‘Dirijorul’ nostru nu este răzbunător, nu constrânge pe nimeni. Nu îndoctrinează cu prelegeri de apreciere a muzicii. Ne conduce spre credintă fără să ne forteze. Cu toate acestea, El nu va schimba placa pentru a fi pe plac standardelor morale sau estetice precare după care alegem să trăim. Si nici nu ne rezervă un viitor vesnic pecetluit de conditionare sau destin sau o altă conceptie ciudată despre predestinare. Se prea poate ca unii din grupul al doilea să învete să iubească muzica Domnului, oricât de putin ar întelege-o. Se poate (si adesea asa se întâmplă, în ciuda tuturor piedicilor) să vină să se bucure de concert si să-l găsească cu adevărat divin până la urmă. Asa cum la fel se poate întâmpla ca unii din primul grup să obosească pe parcurs si să iasă din sală.

          Nimic din ce tine de mântuirea noastră nu este dictat de soartă, sau de orice denumire teologică. Aceasta este lectia pe care o aflăm la tâlharul de pe cruce, care L-a ales pe Hristos în timp ce camaradul său a preferat moartea vietii. Aceasta este si lectia centurionului roman pe care Hristos l-a descris ca având cea mai mare credintă pe care a găsit-o El în Israel, chiar dacă centurionul nu era nici iudeu nici un convertit la crestinism.

          Pentru cei care au călătorit către Dumnezeu imitându-L pe Hristos, cu stiintă sau fără stiintă, oricât de târziu ar fi fost în viată, indiferent dacă acestia au făcut sau nu parte din Biserica istorică, dragostea lui Dumnezeu este divină. (Matei 14.47-50). Dar pentru cei care s-au depărtat de Dumnezeu, chiar dacă si-au petrecut viata studiind Biblia sau au trăit sacramental, dragostea lui Dumnezeu va fi infernală. Acestia nu L-au imitat pe Hristos si, Ortodocsi sau nu, se împotrivesc firii lui Dumnezeu (Matei 7.1-23). Spre deosebire de Psalmist, ei s-au multumit să nu devină ca Dumnezeu (Psalmul 16.15). Sf. Grigore de Nisa la aceasta se referă când spune:

“Portarii de la usile împărătiei nu se joacă. Pot să recunoască sufletul care poartă amprenta alungării sale din rai…iar sufletul nenorocit, acuzându-se amarnic de lipsa de judecată si în continuu lamentându-se, va fi în veci tinut la colt .”[3]

Sf. Marc Ascetul scrie: iadul este ignoranta, pentru că amândouă sunt întunecate.”[4] Aceia care se răzvrătesc împotriva lui Dumnezeu s-au format tot în ograda Sa, dar au devenit niste buruieni autonome si deliberat ignorante, separate de recolta cea bună (Matei 13.24-30). Ei îsi află propria lor condamnare pentru ca au ales să urmeze deprinderile cele rele. Si într-adevăr, cere multă trudă, un efort sustinut de o viată să faci un iad din viata care ti-a fost oferită ca un dar. E nevoie de o viată de om să-ti pierzi timpul pe activităti înselătoare pentru ca să slutesti Chipul lui Dumnezeu pe care îl purtăm – să îl urâtesti atât de grav încât Creatorul nostru să nu îl mai poată recunoaste ca fiind al Lui si să spună: ‘Nu te cunosc, nu te-am văzut niciodată.’