Schisma

          Ca urmare a Schismei dintre Biserica Ortodoxă din Răsărit si sora ei Apuseană de la Roma, unitatea crestinătătii a fost zdruncinată în mare parte datorită pretentiilor de autoritate absolută – autoritatea papală – dorită de diversi papi de la Roma[1]. Papii s-au aliat cu împăratii latini si germani ai Europei occidentale împotriva centrului legitim al crestinătătii din Răsăritul bizantin.

          Au existat, desigur, si ratiuni teologice care au dus la Schismă, de exemplu binecunoscuta dispută pe tema Filioque, referitoare la o sintagmă pe care Biserica Romano-Catolică din Spania a adăugat-o crezului de la Niceea (dintr-o încercare bine intentionată de a corecta influentele ariarismului). Si astfel s-a stabilit că Duhul Sfânt purcede ‘de la Tatăl si de la Fiu’, fată de enuntul Crezului potrivit căruia Duhul purcede 'de la Tatăl'[2].

          Dacă cearta despre cuvintele adăugate Crezului ar fi fost singura pricină a discordiei între Biserica istorică a Răsăritului si Apusului, probabil că nu s-ar fi ajuns la nici o schismă. De altfel s-au făcut numeroase încercări din ambele părti de a corecta această dispută teologică[3]. Dar consolidarea progresivă a puterii papale în Biserica Apuseană si comportamentul intransigent, adesea arogant, al câtorva episcopi si împărati din Răsărit au creat obstacole insurmontabile în calea reunificării[4].

          Profesorul de istorie Harry J. Magoulias de la Universitatea de Stat Wayne arată că primatul de onoare între ceilalti episcopi fiind de mult stabilit de comun acord, a făcut ca pretentiile crescânde la suprematie si jurisdictie venite din partea episcopilor de la Roma să schimbe rânduiala celor sase secole de frătie mai mult sau mai putin colegială între episcopii crestinismului.

          “În timpul primelor sase secole [ale Bisericii], în ciuda animozitătii crescânde apărute între Constantinopole si Roma, papa era [încă] cetătean al Imperiului [bizantin]…[apoi] în 568 barbarii lombarzi din nord au ajuns în Italia ocupând mari suprafete…Ravenna, capitala imperială a Italiei avea să fie atunci ruptă de Roma, iar papei i-a revenit răspunderea pentru apărarea militară si administrarea politică a acelui oras important. Printr-un accident politic, papa a ajuns conducător secular, fapt ce avea să lase teribile consecinte istorice…cum atât actiunile întreprinse de Regele francilor, cât si de papa de la Roma (care împreună au uzurpat autoritatea împăratului bizantin si a Patriarhului de la Constantinopole) au fost ilegale în raport cu imperiul crestin legitim al Bizantului, un fals de proportii a fost ticluit…pentru a veni în sprijinul acestor [noi] pretentii papale. Potrivit acestui document, Donatia lui Constantin, toti oamenii bisericii au devenit dependenti de episcopii de la Roma[5].”

          Istoricul si filosoful Charles Ashania a arătat că unul din motivele care au dus la aparitia papalitătii a fost acela că prin aceasta Biserica Apuseană a încercat să controleze istoria cu scopul de a contracara amestecul fortelor politice seculare în Biserică.